Întâlnesc din ce în ce mai des, în ultima perioadă, termenul „criză” în sursele de media care informează, mai mult sau mai puţin avizat şi obiectiv, asupra stării de fapt regăsite pe plaiurile mioritice. Mă ciocnesc de el în cele mai variate, uneori chiar surprinzătoare, contexte – se vorbeşte de o criză economică, una politică, de o criză a gândirii, de criza sistemului educaţional, a sistemului de sănătate, ba chiar de o criză climatică. Termenul este folosit discreţionar, uneori susţinut de argumente reale, alteori obscur fundamentat, însă continuă să apară cu obstinaţie.
Condiţia de locuitor al unui oraş de provincie, dintr-o ţară de la marginea civilizaţiei, pe vremuri de criză, duce cu gândul la existenţialismul dostoievskian. Într-o societate cuprinsă de fierbinţeală catholitică, definită de preeminenţa individualului, într-o zbatere absurdă pentru atingerea unor scopuri imediate, dispunând de libertate absolută, însă renegând-o prin ignorarea responsabilităţii implicite, pătruns de propria importanţă, măruntul locuitor al urbei de provincie uită de multe ori să se oprească pentru a reflecta asupra propriei deveniri.
Nemulţumirea acută cauzată de lipsa sensului general este pusă pe seama unor crize exterioare, reale sau inventate, iar urmarea este aruncarea individului în acţiuni orientate spre rezultate imediate şi concrete, adâncindu-şi astfel propria criză. Individul nostru se regăseşte astfel înscris într-un cerc vicios, din care nu poate ieşi decât prin recursul la transcendental. Cum harul credinţei este dat celor puţini, iubirea şi-a dovedit caracterul contingent şi efemer, iar cunoaşterea a fost denunţată ca relativă de gândirea postmodernă, singura soluţie la îndemână rămâne arta.
Cel mai paşnic (dar nu inofensiv) dintre demonii lui Dostoievski, Stepan Trofimovici, intelectualul romantic, contemplativ şi idealist, aruncă, într-un strigăt patetic, societăţii burgheze a orăşelului rusesc de provincie singura soluţie posibilă pentru depăşirea condiţiei – întoarcerea spre frumuseţe. Cel care o viaţă întreagă a fost „căldicel”, care nu şi-a pus niciodată acţiunile în slujba unor ambiţii proprii, nu atât din lipsa acestora cât din inconsecvenţă, laşitate şi lipsă de determinare, se decide, spre sfârşitul vieţii, să ofere semenilor ceea ce el consideră cea mai evidentă opţiune de salvare din absurdul existenţial – refugiul în estetic. Întrezărirea unui sens creat al vieţii în artă este singura idee în a cărei urmărire a dat dovadă de constanţă, o idee care l-a urmărit obsedant de-a lungul anilor (de aici şi demoniacul regăsit în persoana blajină a lui Stepan Trofimovici), şi pe care, ca ofertă de împăcare o aduce locuitorilor urbei.
Evidenţa unei atare soluţii îi apare atât de clară, încât reacţia lui în faţa mulţimii batjocoritoare este de o exasperare naivă: „oameni mărginiţi, ce vă lipseşte să mă înţelegeţi? Ştiţi voi oare că fără englezi mai poate trăi omenirea, şi fără Germania poate, fără omul nostru rus cu atât mai mult ar putea să trăiască, fără ştiinţă la fel, fără pâine la fel, numai fără frumuseţe nu poate, pentru că atunci nici n-ar avea ce face omul pe lumea aceasta!”
Recursul la artă ca formă de evadare şi revoltă împotriva absurdului condiţiei umane este o soluţie care îşi găseşte aplicabilitatea în societatea contemporană, supusă crizei, în aceeaşi măsură ca şi în societatea rusă a sfârşitului de secol al XIX-lea. Dincolo de idealismul soluţiei propuse, frumosul rămâne singurul capabil să trezească trăiri suficient de intense, fără a aluneca spre misticism, pentru a atenua tragismul conştiinţei neantului.
Avantajul pe care contemporaneitatea îl oferă este libertatea imensă de exprimare şi interpretare a frumosului. Nemaisupunându-se unor rigori academice, beneficiind de acces liber la cele mai variate forme de artă graţie progresului tehnologiei, dispunând de posibilităţi nemăsurate de educare a văzului, auzului şi simţirii, locuitorul micului oraş de provincie din ţara de la marginea civilizaţiei îşi poate înfrunta zilnic condiţia absurdă, prin crearea sau receptarea actului artistic, alegând fie revolta, fie evadarea.Parafrazându-l pe Trofimovici, pot spune că Shakespeare este mai important decât criza economică, criza politică şi cea climatică. Trebuie doar să ne amintim să-l citim mai des.
Articolul a aparut si in timpul de mai, pe care il gasiti aici: http://timpul.ro/ro-revista.html
3 comentarii:
Soluţia propusă de tine îmi aminteşte de Nietzsche, cel din 2Naşterea tragediei": "Existenţa se justifică veşnic doar ca fenomen estetic". Doar că el propunea menţinerea "tragismului conştiinţei neantului". Într-un fel, cred şi eu că e ultima soluţie, dar nu-mi place separaţia asta modernă între valori: Frumosul poate trăi independent de Bine sau de Adevăr, de Iubire sau chiar Umanitate. Nu e mai mic şi izolat acest Frumos modern sau.. postmodern? :)
Întotdeauna omul s-a urâţit în vremuri de criză, război, molimă. Mai mult pe dinăuntru decât pe dinafară. Astfel ARTA, soluţie nu, nevoie da.
Vremurile de restrişte dau întotdeauna un şut în fund către înainte artelor şi ştiinţelor. Cum s-ar traduce această nevoie a artistului de a crea pe lângă nevoia omului de rând de a fi lângă arta?
tragismul propriei conditii sta la baza celor mai profuinde forme de manifestare artistica. cautarile in arta provin tocmai din zbaterile personale date de constiinta si refuzul acceptarii neantului.
nu cred ca Frumosul poate fi disociat celorlalte valori, Filonous, cred ca de fapt valorile astea sunt interdependente.
Canibal, intotdeauna vremurile de criza au scos la iveala oameni pe masura. Libertatea artistica s-a exprimat in plina forta in perioadele de cenzura, iar criza solicita un plus de creativitate. Ne ramane doar sa asteptam o confirmare a tendintei istorice in criza actuala.
Trimiteți un comentariu