i can't get no...

laaaadiiesss and gentlemeeeenn,
may i present you, today, miss polly jean and bjork, in an outstanding performance:

you have 0 friends

n-am sa fiu ipocrita, va spun de la bun inceput ca am cont pe facebook, ba am mai adaugat si poze si am mai si comentat pe la profilele unor prieteni pe care nu i-am vazut in real life de multisor. incerc totusi, pe cat se poate, sa imi traiesc viata in afara realitatii virtuale (poftim oximoron!), asa ca (macar) nu m-am apucat sa imi construiesc ferme sau sa trimit pupici impersonali prin tot soiul de aplicatii dubioase prietenilor.

pana la urma nu am de ales, trebuie sa recunosc ca internetul incepe sa ocupe un loc din ce in ce mai important in vietile noastre (blogul asta ar fi un prim semn de recunoastere). am remarcat de ceva timp ca, daca pot sa ma lipsesc fara nici un regret de multe beneficii ale tehnologiei moderne (am si uitat cum se da drumul la televizor, spre exemplu), intru intr-un soi de sevraj dupa cate o saptamana in care n-am avut acces la e-mail, iar sursele preferate de documentare la care apelez in caz de oarece curiozitati ontologice sunt google, wikipedia sau hotnews.

bun bun, n-am sa ma opun progresului tehnologic si sa recomand scrisorile parfumate si cu lacrimi picurate in focul creatiei sau coatele tocite in biblioteca pentru orice nelamurire intelectuala (in fond coloana sufera la fel de mult cocosata pe o carte sau in fata unui monitor, asa ca daca sursa e veridica e la fel de bine primita), dar trebuie pastrat un simt al realitatii (si nu a celei virtuale). dupa cum vad eu lucrurile, internetul trebuie sa ramana o sursa de documentare, o optiune la indemana pentru comunicare, un mod de amuzare, destindere, etc.. dar in nici un caz un mod de viata.

unul din cei mai activi din lista mea de prieteni de pe facebook este un omulet pe care nici macar nu-l cunosc. ce cauta la prieteni? o sa ma intrebati.. ei bine, si eu ma intreb la fel. a fost printre primii care m-au adaugat in lista in zilele mele de ucenicie in ale maretei retele sociale, asa ca am presupus ca l-oi fi stiind eu de undeva, ca ma lasa memoria si ca ar fi extrem de nepoliticos sa resping cu cruzime cererea sincera de prietenie.

doar de curand am avut curiozitatea sa intru pe profilul lui, ca sa descopar ca omul are 4824 de prieteni! si o lista intreaga de site-uri pe care e prezent, gen linkedin, twitter (btw, asta e un site a carui utilitate n-am sa o pricep niciodata), aiesec si multe altele pe care n-am reusit sa le retin. normal ca m-am intrebat, pe de o parte, cu cati din cei 4824 prieteni a avut contact vizual in viata reala si cati dintre ei give a damn, vorba englezului, despre ce se intampla cu omuletul nostru. in acelasi timp, m-am minunat cand naiba mai are timp sa si traiasca omul asta, cu atat amar de activitate on line.

asadar, pana reusesc eu sa ma prind cum se scot prietenii din lista de facebook (ca pana acum n-am facut decat sa adaug cu mare spor), ma intreb cati prieteni virtuali echivaleaza unul in carne si oase. un prieten pe care sa poti sa-l suni noaptea cand te iau depresiile, sau pentru care te-ai urca in primul tren numai ca sa va imbatati dupa o despartire si sa impartiti un servetel pentru muci si lacrimi si un borcan de muraturi a doua zi. eu cred ca as putea trai totusi cu stigmatul "0 friends on facebook".

foarte tare episodul din South Park pe tema asta. il gasiti aici: http://www.southparkstudios.com/episodes/267112

rock de sambata

periodic trec prin tot felul de obsesii muzicale. descopar sau imi amintesc de cate o trupa sau o melodie, si o ascult pana nu mai vreau sa aud de ea. de o bucata de vreme ascult obsesiv disturbed, si inca n-am ajuns la saturatie. stiu ca nu sunt de cine stie ce profunzime, dar suna al naibii de bine. luati deci de ascultati:

spring fever

primavara vine intotdeauna la mine cu un soi de lejeritate a fiintei. in fiecare martie imi cresc aripi si imi devine dintr-o data foarte clar ca orice e nu numai posibil dar si probabil. daca, spre exemplu, mi-ar trece prin cap sa trag o fuga maine pana pe luna, gravitatia, cele cateva sute de mii de kilometri sau costurile n-ar fi niste dificultati insurmontabile. dintr-o data observ o multime de oportunitati care stateau la distanta de o mana intinsa si pe care printr-o miopie iernatica le-am trecut cu vederea.

dintr-o data timpul se restrange si nu mai incape multitudinea de activitati de care trebuie neaparat sa ma ocup. acum ar fi cazul sa ma plateasca cineva pentru 8 ore de cutreierat aiurea, citit, vazut, ascultat, gandit, sporovait cu prietenii si alte preocupari stimulatoare pentru spirit si dispozitie in locul celor 8 ore de birou. daca e un punct de vedere in care sunt de acord cu Cioran, ar fi cum ca munca indobitoceste. atat timp si energie irosite in activitati repetitive, destinate in cea mai mare parte umplerii buzunarelor si stomacelor inseamna moarte sigura si lenta a neuronilor si entuziasmului.

paranteza: in general, citesc pe Cioran cu admiratie pentru lirismul de inceput, pentru stilul literar rafinat de mai tarziu, pentru abundenta de idei, spiritul neiertator si simtul umorului pe care il gasesc printre randuri. insa nu pot sa ader la ideile lui directoare, mai ales primavara. optimismul organic si refuzul constient de a ma lasa ademenita de tragismul vietii ma impiedica. in plus, niciodata nu am reusit, sau vrut, sa ma iau, pe mine insami sau viata, prea in serios. cred ca simtul umorului este primul semn indispensabil de inteligenta si il prefer oricand pe Epicur lui Platon, bunaoara.

revenind la usuratatea primaverii, constat in ultimul timp unele modificari fiziologice vizibile. colturile gurii mi se duc mai tot timpul si incontrolabil spre urechi, cele riduri, cearcane sau kilograme in plus atat de evidente pe timp de iarna devin neobservabile peste noapte, 6 ore de somn devin echivalentul unei nopti intregi, fiecare nerv se nelinisteste si inverzesc odata cu teiul (sau ce-o fi el) din fata geamului de la bucatarie. imi sfaraie tot felul de idei prin creier si prin varful degetelor, idei pe care le primesc cu tot entuziasmul si la fel de repede le abandonez pentru altele mai promitatoare. sper ca toate astea sa se concretizeze in ceva mai multe idei puse pe hartie si poate vreo doua si pe blog, spre luarea aminte a publicului care n-are altceva mai bun de facut decat sa piarda vremea pe net.

dor de dorna (si nu numai)

Ieri Mica mea a implinit niste ani. Am sunat-o de dimineata si am stat de povesti pe toata durata drumului spre serviciu, si daca as fi lucrat pe undeva la vreo suta de km de Iasi tot am mai fi avut ce povesti. Si tot ne-a mai ramas un rest de dor pentru Paste. Mi-a ramas gandul la ea pe tot restul zilei, si mi-am dat seama ca dorul a fost o constanta in toti anii astia de cand ma laud cu constiinta proprie.

cand eram copii, din nevoia de a impaca educatia cu geografia, ne-am impartit existenta intre Neagra (unde se desfasura anul scolar sub obladuirea bunicii) si Obcioara (unde petreceam de fiecare data vacante mult prea scurte). probabil datorita drumurilor dintre cele doua destinatii, permanent insotite de o liota de copii care puteau fi descrisi oricum numai linistiti nu, am pastrat amintirea unei copilarii fericite, frenetice, agitate si... plina de dor.

inevitabil, oriunde ne-am fi aflat, dupa cateva zile constatam ca ne topim de dor si alta nu... si aveam grija sa ne exprimam dorul cat mai clar posibil sub forma de lacrimi, imbufnari sau expeditii independente care de obicei esuau in scurt timp sub influenta vreunui vecin vigilent. ne era dor de Mica si Ticu daca eram la Neagra, de bunici daca eram in Obcioara, de Dani (care ne-a urmat mai tarziu la scoala, spre marea noastra invidie), de verii din Baleni ... noroc ca aveam o multime de preocupari de o diversitate nemaivazuta, asa incat dupa inca vreo doua zile mai uitam de marile chinuri sufletesti in favoarea unor activitati mult mai pragmatice si presante.

mai tarziu am renuntat la manifestarile fulminante dar am pastrat senzatia constanta de dor. noi, surorile, ne-am despartit si reintalnit periodic, functie de cum ne duceau studiile, si am pastrat obiceiul si dupa ce am terminat de studiat si am intrat in campul muncii. la data prezentei postari suntem impartiti care pe unde - unii pe la Iasi, unii la Bucuresti, altii pe la Dorna si altii prin alte tari.

in atatia ani, am inceput sa vad dorul cu alti ochi, ba chiar am devenit prieteni. am realizat ce norocoasa sunt ca am cui purta dorul si ce bine e sa ma stiu prezenta in gandurile celor dragi. mi-am dat seama ca singurele distante care conteaza sunt cele sufletesti, iar cele fizice sunt din ce in ce mai relative. si in fiecare zi imi savurez dorul cu recunostinta.

nebun de alb

in ultima vreme eu sunt clar nebuna de verde :)

Synecdoche, New York

preambul:
cum a trecut (din nou) o buna bucata de timp de cand am lasat blogul in paragina, am tres recent un ochi pe el si trebuie sa imi fac auto-critica. recunosc ca blogul in ultimul timp a devenit deficitar in idei si s-a transformat mai degraba intr-un soi de cronica aleatorie si sporadica a activitatilor ce-mi mai umplu timpul.
stiu ca lipsa timpului e cea mai uzitata explicatie, dar tot la asta trebuie sa recurg. daaarrr, daca nu ma laud cu blogul trebuie sa ma laud cu ce am mai facut in real life. pai doamnelor si domnilor, in ultima perioada m-am mutat (de doua ori), mi-am terminat teza (ta-daaaaaammm .. ehh, forma bruta, dar tot se pune) si am mai si avut grija sa rezolv si niste probleme de sanatate restante.
paranteza: nu stiu ce inspiratie m-a impins sa citesc Cioran in spital. am sa revin intr-un alt post cu impresii, dar terbuie sa spun ca, poate si datorita contextului, ideile lui nu m-au mai impresionat sau convins cum au reusit la o prima lectura din tinerete. de fapt si de drept, chiar as avea suficiente argumente contrare.

asaaa, revenind la titlu, trebuie sa vedeti filmul asta. este debutul regizoral al lui Charlie Kaufman (eu il cunoteam doar pentru scenariile de la Eternal Sunshine of a Spotless Mind, Being John Malkovich si Adaptation, dar era suficient ca sa ma convinga sa astept cu mare interes filmul regizat de el), iar rolul principal este jucat de Philip Seymour Hoffman care reuseste sa transpuna genial in realitate personalitatea nevrotica, ipohondra, frustrata si torturata de nevoia creatiei. personajul lui Hoffman, regizor de teatru, vrea sa regizeze cea mai complexa si brutal de realista piesa jucata vreodata. pentru asta recurge la un decor gigantic, cu o distributie pe masura si, pe masra ce piesa evolueaza, se identifica in ce in ce mai mult cu propria viata.

filmul atinge unele teme existentialiste precum angoasa, singuratatea, auto-definirea fiintei. il recomand cu tot sufletul, si am sa il revad si eu. trailer mai jos.

grrrrrrr

urasc iarna in oras. m-am plictisit de dezghetat masina, de mizeria de afara, de frig si betoane inghetate, de plecat dimineata cand inca nu s-a luminat si intors seara dupa ce s-a intunecat, de lumina artificiala si alergat pe banda, de zapada gri si asfalt inghetat.

nu mai am optiuni vestimentare, mi-e dor sa vad soarele, mi-e dor de o picatura de verde, de cativa pasi pe munte, de aer, lumina si o pata de culoare.

zilele astea de sfarsit de iarna sunt ingrozitor de repetitive, incerc sa ma mobilizez pentru a termina o lucrare mai veche asa ca mi-am auto-impus o abtinere de la orice lecturi in afara celor de specialitate... grrrrr din nou... macar s-o dau gata....

am vazut in schimb o serie de filme, unele mai vechi, altele mai noi.

recomand (pentru cine nu a vazut inca):

- Brazil al lui Terry Gilliam (cred ca v-ati dat deja seama ca sunt fan Gilliam. Imi place la nebunie umorul lui englezesc, nota de macabru pe care o ascunde acest umor si profunzimea ideilor atacate aparent cu usurinta. Gilliam este unul din putinii regizori ale caror filme imi plac fara exceptie, si pe care il gasesc absolut genial fara sa ma tem de maretia termenului).

Brazil e o satira la adresa societatii ultra-industrialiate si a consumerismului civilizatiei occidentale si reda perfect absurditatea existentei omului de rand prins iremediabil in angrenajul social. desi filmul este destul de vechi ramane la fel de actual.

trailer:

- tot de Gilliam, de data asta nou - nout - The Imaginarium of Dr. Parnassus (ultimul rol al lui Heath Ledger). un film fantastic (nou fiind, imaginile si efectele speciale sunt excelente), care incurajeaza spre deschiderea ochilor si a mintii. revine o tema recurenta la Gilliam - evadarea din real prin vis, imaginatie.

trailer:

- un alt film vechi pe care abia acum m-am invrednicit sa-l vad:" Dr. Strangelove - or how I learned to stop worrying and love the bomb", al lui Kubrik. Kubrik nu are nevoie de nici o introducere iar filmul este printre cele mai bune comedii facute vreodata. Daca Brazil satirizeaza civilizatia industrializata, Dr. Strangelove este o satira la adresa razboiului, a enormitatii absurde din spatele acestuia.

- desi, dupa parerea mea, nu se ridica la inaltimea celor de mai sus, il mentionez pentru imagini, distributie (am eu o slabiciune pentru Penelope Cruz, Marillon Cotillard si Daniel Day Lewis) si coreografie: Nine. Povestea, despre un regizor in pana de inspiratie, care incearca sa obtina cat mai multe si sfarseste prin a pierde tot, si influenta femeilor care joaca diverse roluri in viata lui, este si ea destul de interesanta:

tot despre escapism

de an nou-nout

a mai trecut un an.... si am petrecut primele Sarbatori fara zapada (decat subtire rau, pe ici pe colo si cu ninsoare in ziua cand plecam eu de la munte), si fara obiective pentru noul an. de obicei in fiecare an la sarbatorile de iarna emiteam o lista intreaga de obiective de (ne)indeplinit pentru noul an, plina de optimism si ganduri mari.

nu ca as fi mai putin optimista anul asta, dar.. stupoare.. am descoperit ca nu am cine stie ce dorinte speciale pentru anul care vine. sa nu cumva sa se inteleaga ca daca nu am dorinte deosebite se cheama ca sunt un om implinit, care are tot ce si-ar putea dori. nuuu, dragii mei, catusi de putin. dar de data asta nu prea vreau nimic nou. raman cu unele obiective neatinse din 2009 care se redistribuie pe 2010, dar nimic suplimentar.

lipsa asta de dorinte se datoreaza cel mai probabil unui an 2009 cam incarcat, atat cu bune cat si cu mai putin bune. a fost un an in care s-au intamplat multe, prevazute si neprevazute, plin de provocari si incercari, cu reusite pe plan profesional si schimbari pe plan personal. a fost un an in care am reusit sa ma cunosc mai bine ca femeie, si sa ma impac mai bine cu mine insami (aici inca mai lucrez, dar sunt pe drumul cel bun), sa imi evaluez mai bine potentialul si minusurile.

un an care mi-a reconfirmat principiile si valorile, si in care mi-am dat seama cat de important e sa fii uman, tolerant, intelegator si, mai ales, cat de important e sa iubesti si sa zambesti. deschis si din toata inima, sa privesti catre lume cu incredere si bunavointa. am realizat ca valoarea cea mai pretioasa o au familia si prietenii, si ca am fost binecuvantata cu o familie fabuloasa si prieteni grozavi, si ca daca mai dispun si de sanatate si luciditate toate celelalte se rezolva. mi s-a confirmat inca odata ca sufletescul este absolut iar materialul este relativ, si ca omul dispune de o putere de adaptare surprinzatoare.

anul care vine va fi probabil unul in care o sa sed si o sa cuget si o sa anticipez lista de obiective a fi formulata pe data de 31 decembrie 2010. o sa incerc sa recuperez pe plan cultural si intelectual, aspecte care au cam avut de suferit in ultimul timp, si sa gasesc un pic de liniste in rest.... pe cat mi-or ingadui circumstantele.

absurditati elucubrante

traiesc oximoronic, imi impart existenta intre doua contradictii si nu pot sa trec cu vederea ironia ascunsa in serile de iarna.

am decis sa adopt un optimism asumat, constient si activ, din spirit practic. incerc zilnic sa-mi gasesc drumul tinand cont de vremi si societate, asa incat nu-mi permit atitudini deterministe sau fataliste. si cu toate astea zilnic trebuie sa constat cat de escapist este optimismul meu.

ma mandresc cu apartenenta la specia bipeda si rationala, si ma folosesc cu desfatare de ratiune ca singur instrument care imi poate indica o cale de scapare. si in acelasi timp presimt adanc si nelamurit, cu intrega-mi natura de femeie, ca intelesurile scapa ratiunii si ca se indeparteaza cu atat mai mult cu cat las ratiunea sa domine instinctualul.

imi trasez zilnic, benevol, granite, din varii motive: de dragul celui de langa, din nevoie de adaptare si socializare, de frica sau lene, etc. si cu toate astea nu trece o zi in care sa nu constientizez cu voluptate libertatea completa de care ma bucur.

ma invart mereu in jurul acelorasi intrebari, fara dorinta reala de a gasi un raspuns. gasirea raspunsului ar fi probabil o tragedie la fel de mare decat lipsa desavarsita a unuia. a doua zi poate as gasi un rost dar totul ar fi mult mai fad.

trecerea timpului imi provoaca fiori. caut febril activitati, ganduri, sentimente, senzatii, panicata ca am sa raman fara timp si ca n-oi fi reusit sa descopar acea activitate, acel gand, acel sentiment. si totusi am lungi perioade de letargie, cu miros de fum rece.

sunt binevoitoare si prietenoasa, increzatoare si deschisa, dar raman inconjurata de aceeasi cativa prieteni vechi, nemairegasind disponibilitatea copilarteasca de a investi in prietenii noi.

actiune caritabila

niste prieteni dragi de ai mei din Bucuresti au avut initiativa laudabila de a organiza o actiune printre cunoscuti pentru a cumpara cadouri unor copii orfani de Craciun.

in principiu actiunea vizeaza cunoscutii, dar m-am gandit sa o promovez si aici, poate se mai gasesc doritori. detalii gasiti aici: http://ilanfotoblogeri.blogspot.com/2009/12/actiune-caritabila.html

Coraline

Promisesem ca am sa revin cu impresii despre Anticristul. Cum insa a doua parte a filmului nu m-a mai impresionat la fel de mult ca prima (l-am gasit excesiv incarcat de simboluri, prea violent, prea mult sex gratuit si exagerat tarkovskian, desi imaginea si jocul actorilor sunt exceptionale), m-am gandit sa fac o trecere la capatul diametral opus si sa va povestesc despre fimul de animatie din titlu.
Este un film fantastic, atat ca subiect cat si ca realizare. Coraline este o domnisoara care se plictiseste dupa schimbarea casei, in lipsa prietenilor si lipsa de atentie a parintilor, care are ocazia sa descopere ca ceea ce e prea bun ca sa fie adevarat de obicei nu e adevarat. Personajul e un fel de Alice in wonderland cu mai multa personalitate, care descopera o lume alternativa unde toate sunt exact pe gustul ei... pana la un punct.
Grafica e grozava, vocile principale sunt asigurate de Teri Hatcher si Dakota Fanning, iar povestea prinde si adultii in toata regula desi e film de animatie. Il recomand pentru o seara de iarna in casa.

de ce usile inchise trebuie sa ramana inchise...

sau tratat despre sterpaciunea nostalgiilor (editia revizuita, uitata si reamintita).

...ar fi unul din titlurile posibile daca ar fi sa scriu o carte (intortocheata, siropoasa si lipsita de invataminte reale) cu inspiratie autobiografica. poate asta principalul motiv pentru care nu m-am apucat pana acum sa scriu o carte, lasand la o parte scuza mereu valabila si mereu actuala a lipsei de timp si ignorand suspiciunea cu care privesc fortele proprii de expresie. cred ca as fi un autor de fictiune extrem de slab iar subiectele legate de propria-mi existenta imi provoaca o lehamite nesfarsita... daca m-as razgandi totusi si as incepe sa scriu, prima carte ar fi obligatoriu de dragoste. si probabil ar fi un esec atat de lipsit de rasunet incat as avea mari dubii privind oportunitatea unui al doilea volum.

observ ca, odata cu trecerea timpului si evolutia in ceea ce se cheama procesul de maturizare sufleteasca, uitarea devine din ce in ce mai dificila. nu mai reusesc sa las in urma iubirile vechi cu usurinta tineretii, intr-o fluturare usuratica de pleoape increzatoare, nu ma mai desprind cu aceeasi pornire nestapanita de libertate din bratele iubitului, si pastrez fiecarei din fostele iubiri un colt de suflet nealterabil. astfel incat, daca ma prind niscaivai porniri nostalgice, gasesc spre ce sa ma intorc.

ma intorc spre iubirea linistita, calma si asiguratoare, care mi-a fost alaturi ani de zile si pe care am pierdut-o dintr-o neglijenta reciproca si poate dintr-un exces de calm. sau spre iubirea nebuna, mai puternica decat mine insami, si la care a trebuit sa renunt in favoarea ratiunii rupand o parte din mine, desi mi se parea imposibil sa traiesc pana a doua zi. ma intorc spre iubirile trecatoare, de o vara sau chiar mai putin, oameni la care ma gandesc intrebandu-ma ce-ar fi fost daca.. si ma intorc si spre iubirile neimpartasite, sau spre cele pe care n-am reusit sa le impartasesc.

si desi pastrez cate un pic din suflet pentru fiecare iubire trecuta, si poate un pic de loc pentru cele viitoare, capacitatea de care dispun azi pentru a iubi ramane neschimbata. nu am reusit niciodata sa inteleg, si poate din acest motiv nici n-am invidiat niciodata, persoanele care traiesc o singura iubire in viata. la nivel teoretico-romantic gasesc conceptul de iubire de o viata cumva frumos si etic, dar cand ma gandesc la aplicabilitatea conceptului.. atunci nu pot decat sa-l vad oarecum prafuit, fad si neimplinit. pentru ca eu nu cred ca poti sa spui ca ai trait iubirea, daca nu ai cunoscut, la un moment sau altul, toate starile care o insotesc: fericire, delir, disperare, siguranta, incantare, gelozie, amaraciune, exaltare, caldura, neliniste, etc.

si nici dupa ce am trecut prin toate starile astea nu pot spune cu mana pe inima ca am cunoscut iubirea. dar macar am la ce sa ma intorc in momentele nostalgice. si cu toate astea, stiu foarte bine ca usile inchise trebuie sa ramana inchise.

si pentru ca vorbeam de iubiri pierdute:

Algeria, Vietnam, prima casa..

sau ..cu ce imi mai umplu timpul

sau .. scuze pentru nemaicalcat pe blog....

in ultimul timp am avut aprinse discutii cu propria-mi constiinta care imi atragea atentia asupra procesului de indobitocire pe care il traversez. ultima perioada a fost una dedicata aproape exclusiv supravietuirii, cu cvasi-ignorarea activitatilor intelecto-spiritualo-stimulatoare. mai precis, am citit pe apucate (mai ales pe drum, noroc cu zborurile lungi), am vazut jumatati de filme inainte sa adorm (trebuie neaparat sa termin de vazut Anticristul lui Lars von Trier, care mi-a facut o impresie fabuloasa dupa prima ora de vizionare. dupa ce vad si finalul vin cu impresii pe blog), am mai dat pe la o expozitie in drum spre munca. in rest - mi-e dor sa mai scriu un rand doua, pe blog sau aiurea, mi-e dor sa mai ajugn sa vad o piesa de teatru, cat de proasta, mi-e dor sa ma mai vad cu prietenii, mi-e dor sa citesc blogurile altora.

ca sa fac pace cu constiinta am venit cu argumente solide: doua plecari de cate o saptamana fiecare - una in Algeria, alta in Vietnam plus cautarile, alergatura si parul alb provocat de prima casa.

in Algeria programul a fost cam strans, asa ca nu prea am reusit sa vad multe. M-a impresionat placut Algerul, de fapt centrul Algerului pentru ca periferia e tipica pentru orasele arabe - o adunatura de dughene prafuite, cam saracute si insalubre. In schimb centrul beneficiaza de arhitectura franceza fericit influentata de specificul arabesc, cladirile si strazile sunt impunatoare iar vecinatatea golfului ii sporeste farmecul. Poate datorita povestilor din "1001 de nopti", intotdeauna orasele arabesti mi-au aparut cumva misterioase si atragatoare, iar gradinile intortocheate, mozaicurile, cladirile cu basoreliefuri minutions lucrate au contribuit la mentinerea impresiei. In plus, mancarea e excelenta iar oamenii extrem de primitori si prietenosi.

Vietnamul, in schimb, e o alta lume. Orasele mari, Ho Chi Minh si Hanoi, sunt extrem de aglomerate, cu milioane de scutere si masini care circula fara nici o regula deductibila din exterior. trecerile de pietoni, la fel de bine ca si tortuarele, sunt o provocare, iar dotarea obligatorie pentru orice autoturism este claxonul. cu exceptia centrului, orasele sunt de o invalmaseala cumplita, fiecare cladire are la parter un magazin (a se citi dugheana, care se intinde pana pe trotuar si unde gasesti cele mai variate opbiecte spre vanzare, de la materiale de constructii, haine, cosmetice, obiecte decorative specifice, etc) sau restaurant (a se citi locatie dubioasa unde se gaseste mancare), astfel incat plimbarea pe jos se face sarind peste marfuri, ocolind vanzatori sau cumparatori si evitand scuteristii care in lipsa spatiului liber pe strada nu se feresc sa scurteze pe trotuar.
populatia in schimb este primitoare si zambitoare (zambetul de fapt e forma preferata de comunicare, pentru ca engleza nu se vorbeste inteligibil nici macar in hotelurile de 5 stele), mancarea vietnameza e cel putin interesanta ca mod de preparare dar foarte buna si sanatoasa iar cumparaturile muult mai ieftine decat oriunde in Europa si se negociaza in draci, iar hotelurile sutn ieftine si cu servicii excelente.
daca orasele sunt lipsite de interes turistic, peisajele salbatice in schimb sunt mai mult decat interesante. descrierile pe care le-am auzit privind plajele, delta Mekongului, precum si scurta calatorie in jungla, ma fac sa cred ca Vietnamul este o destinatie de vacanta fabuloasa. revin cu poze mai tarziu, de acasa.

timpul petrecut acasa intre deplasari a fost dedicat aproape in intregime cautarii de casa. asta inseamna alergatura, nervi, par alb (sau lipsa) si cam atat deocamdata. dar oi termina eu si cu astea odata si odata...

later edit: poze Vietnam

Je t'aime, moi non plus

zilele astea scurte si reci de inceput de noiembrie au darul sa imi reduca in mod considerabil interesul pentru activitati de orice fel care sa-mi umple timpul liber. prefer din ce in ce mai des sa raman in casa, cu o ceasca de ceai sau un pahar de vin si cu o carte in mana sau un film pe monitor.

ultimul film vazut a fost "Je t'aime, moi non plus", un film de prin anii 70 frantuzesc, realist, straniu (chiar reuseste sa socheze privitorii mai conventionali), insa care prezinta o poveste de dragoste de o frumusete barbara, atipica si cruda. Fiecare caracter este aparte (Jane Birkin este de o frumusete ciudata, androgina si trista), fiecare impresioneaza, destinele li se incruciseaza intamplator insa deznodamantul este inexorabil.

Filmul reuseste sa trezeasca nostalgia iubirilor imposibile. A acelei iubiri pe care o stii sortita esecului, pe care o traiesti cu toata fiinta tocmai pentru ca ii constientizezi condamnarea, de care te agati cu fiecare suflare si pe care o pierzi intr-o singura miscare gresita. Iubirea pe care incerci sa o retii cu fiecare celula desi simti in fiecare zi cum iti aluneca printre degete. Intr-un final capitulezi, intelegi ca iubirea inseamna sa acorzi libertate si accepti ceea ce refuzai sa privesti in fata in tot timpul asta.

madrid, tideland, pan's labyrinth, umberto eco ...

sau cu ce mi-am mai umplut zilele, ochii si mintea in ultima perioada.

in cea mai mare parte a timpului zilele mi-au insemnat munca si munca (ultimele luni din an sunt cele mai aglomerate/stresante), ceea ce nu prea mi-a permis sa ma mai ocup de sufletel asa cum as fi vrut. cu toate astea, am reusit sa strecor printre picaturi cateva desfatari demne de mentionat, care sa-mi tina de cald pe vreme de toamna.

in ordine cronologica, a se consemna:

o saptamana petrecuta la Madrid (tot cu munca, dar am reusit sa rup cateva dupa amieze pentru mine). desi mai fusesem la Madrid, de data asta l-am gustat mai pe indelete si mai atent, si l-am gasit absolut superb. Un oras frumos, cald, animat, unde lumea se bucura de viata in fiecare zi (si noapte). Strazile sunt tot timpul pline, ziua aleile parcurilor sunt intesate, noaptea pietele se umplu si ele de la 10 seara pana spre dimineata, ca sa nu mai zic de terase sau cervecerias. Lume zambitoare, fete frumoase (au femeile spaniole un aer aparte, care expira feminitate), sangria si tapas.
In dupa amieze am batut orasul la picior (am prins 25 de grade in mijlocul lui octombrie) si am reusit sa vizitez Reina Sofia, care merita singur o vizita la Madrid. Picasso, Dali, Miro, Calder, Bacon, Rothko, Chirico, Braque, arta spaniola a anilor 60, expresionismul abstract american, cat sa iti umple ochii si sufletul.
poze:
Buen Retiro



Reina Sofia


Calder


Cervezas



din nou in parc

dupa intoarcerea la iasi mi-am acordat un alt fel de alint al ochilor - am vazut doua filme fabuloase - Tideland al lui Gilliam si Labirintul lui Pan. Vorbesc despre ambele in acelasi timp pentru ca nu pot sa fac o ierarhizare valorica si pentru ca m-au impresionat in aceeasi masura. Ambele filme sunt o incursiune fantastica si tulburatoare in lumea copilariei, in care inocenta si imaginatia triumfa asupra realitatii. In plus, ambele filme sunt excelent realizate, imaginea este fabuloasa iar jocul actorilor este incredibil. Le recomand pe amandoua cu toata caldura si increderea.

si trailerele:
Tideland


Pan's labyrinth


In rest m-am desfatat pe rand cu Pendulul lui Foucault si Codul Rutier, si oftez dupa un pic de timp pentru mine pentru ca mi-e dor sa mai dau cu condeiul pe hartie (sau cu tastele pe monitor).

--

prima mea ciocnire serioasa cu criza

ne-au furat bicileteleeee!!!!! :(

pe amandoua, si pe a mea si a lui Dani. cu tot cu antifurt... poftim ironie!
o sa intrebati ce legatura are asta cu criza. stransa legatura! sa va povestesc...

ma intorc eu ieri pe la 17.30 de la serviciu, ca de obicei cu mintea inca zumzaind si vorbind la mobil, si realizez in treacat ca am cam mult spatiu de desfasurare pe holul din casa scarii. Intru in casa, termin de vorbit la telefon cu Mica, dupa care ies sa imi confirm ochilor: clar, balustrada cheala, fara urma de bicicleta sau antifurt.
mi-am cules frumusel falca de la parter, am sunat-o pe Dani sa ma conving ca n-a plecat ea cu doua biciclete (nu plecase), dupa care am pornit ca un leu paraleu jos in casa scarii sa iau la rost administratorul: cum ca de ce mai avem interfon daca usa e tot timpul larg deschisa (blocata cu un pres), si cum ca de ce se tot plimba niste tiganusi pe acolo ca la ei acasa, etc etc.
paranteza: call me racist, dar rromi pentru mine inseamna Madalin Voicu sau Marius Mihalache. astia care isi pierd timpul in mod dubios, fara sa defineasca exact unde stau, cu ce se ocupa sau macar cum ii cheama, care nu cunosc sensul sintagmei "impozite si taxe" dar care au un simt negustoresc innascut, raman Tigani).
semi-monologul cu seful de scara a avut drept singur efect o diminuare a temperaturii bucale care atinsese cote suspect de ridicate. altfel spus, mi-am racit gura degeaba. ca urmare, am decis sa ma apelez la autoritatile romanesti pentru cautarea dreptatii (si a bicicletelor).
abia aici am avut ocazia sa evaluez dimensiunile crizei si ale impactului ei asupra Sistemului romanesc (cu s mare).

dupa ce am batut juma' de Iasi ca sa gasesc sectia 2 Politie (adresa de pe internet nu mai e demult valabila, iar dupa 6 singurele informatii viabile le-am putut obtine de la un paznic de liceu), am reusit sa imi exprim pasul in fata ofiterului de serviciu, care a chemat de acasa un coleg de la criminalistica familiarizat cu cazuistica furturilor de biciclete.
trebuie sa spun: contrar opiniei generale (pe care o impartaseam oarecum pana acum 24 de ore), s-ar parea ca in Romania exista destul de multi politisti amabili si care, in plus, dau dovada si de o gandire coerenta pe care reusesc sa o exprime in cuvinte.
colegul de la criminalistica putea face cu usurinta subiectul unui roman bunicel. cu douazeci de ani de experienta in spate, vorbaret nevoie mare, trecut prin procesul de linistire a elanului justitiar din tinerete (in pasi marunti si siguri, specifici Sistemului), reusind totusi sa isi pastreze simtul umorului si spiritul uman.
prima data a avut grija sa ma linisteasca:
"da Dra, noi facem tot posibilul, dar nu va faceti mari sperante..."
"nu-mi faceam zic, am venit mai mult sa-mi linistesc constiinta. oricum ar fi bun macar sa-i prindeti pe aia, chiar daca nu mai vad bicicletele"
"ehh, zice... abia am prins azi un grup specializati pe bicilete. au curatat jumatate de oras. ce sa-i faci... criza.. foame mare..."

ei, asta a fost prima conexiune intre bicicletele mele si criza... logic caderea bancilor americane, criza mondiala, somaj, cresterea infractionalitatii, biciclete.

buun, incep eu sa declar in scris desfasurarea eventimentelor, cand dl. politist ma intrerupe:
' va suparati daca terminati declaratia la fata locului. vine colegul care face fotografii, si trebuie sa mergem urgent acolo pentru ca nu avem masini si trebuie sa ajunga si in alta parte...."
"nu ma supar, zic"
"aaaa... dar poate dupa aia ma aduceti si pe mine inapoi, daca sunteti cu masina.. ca... n-avem benzina si colegii nu pot veni sa ma preia..."
"ok, zic, nu-i bai, va aduc inapoi"

ei, si asta a fost doar inceputul. pe drum mi-a povestit omul ca pe langa deficitul de personal (le-ar mai trebui vreo 12000 de politisti, din ce mi-a zis el), de masini, benzina si echipamente, nici macar maruntisuri n-au (gen cartus la imprimanta sau fax).
din nou apare clara legatura criza - biciclete: daca nu se gasesc bani pentru cazurile serioase, slabe sanse sa acorde cineva atentie cazului meu...
in rest, oamenii si-au facut treaba cu toata seriozitatea: am dat declaratii, am semnat procese verbale cu martori (adica Dani), m-am constituit parte vatamata, am facut poze cu balustrada goala, tot tacamul. dupa care, pe la 9 seara am condus pe dl. politis inapoi la sectia 2 cu promisiunea de a pastra legatura in caz ca am orice fel de indicii.

hmm.. cu criza asta.. cred ca am sa actionez ca un "homo oeconomicus" veritabil si am sa economisesc banii de telefon.

revin si zic..

a trecut ceva timp de cand n-am mai apucat sa dau pe blog. azi am zis sa intru sa mai vad ce si cum, si am dat cu ochii de descrierea din profil. mai-mai sa nu-mi vina sa cred ochilor!

nu ca n-as fi de acord cu propriile-mi idei, inca ma recunosc in existentialism si tot in arta sau filosofie imi gasesc scaparea. dar cata blazare, cata jale si plangere de mila, cat fatalism! categoric asta nu sunt eu! nu-mi maintesc exact cand am inceput sa scriu pe blogul asta, dar trebuie ca eram intr-o perioada in care mi se inecase toata flota si nici varf de catarg nu se vedea pe la suprafata.

erata: in viata de zi cu zi (viata pe care o iubesc/gust/apreciez din toate puterile) sunt pozitiva, optimista si zambareata (de fapt mai mereu am gura pana la urechi ceea ce dauneaza grav imaginii de persoana serioasa care mi-ar fi necesara pe la birou), pe langa unele inclinatii intelectuale detin clare inclinatii hedoniste, imbratisez cu entuziasm micile bucurii ale vietii si gasesc un sens in cautarea zilnica a sensului.

e drept ca mi se intampla sa mai am caderi, cu zile in care sa-mi fie ochii gri si sa mi se strapezeasca dintii, zile in care zadarnicia e coplesitoare si cautarea unei scapari e cu atat mai zadarnica. si cel mai probabil in una din zielele astea am avut eu intiativa de a incepe un blog. insa astea sunt mai degraba exceptii decat regula.

astea fiind zise n-am sa modific profilul de dragul consecventei, dar luati in calcul o nota muuuulllttt mai optimista pentru cele spuse acolo.

la femme qui t'aime