es ist was es ist

Es ist Unsinn
sagt die Vernunft
Es ist was es ist
sagt die Liebe

Es ist Unglück
sagt die Berechnung
Es ist nichts als Schmerz
sagt die Angst
Es ist aussichtslos
sagt die Einsicht
Es ist was es ist
sagt die Liebe

Es ist lächerlich
sagt der Stolz
Es ist leichtsinnig
sagt die Vorsicht
Es ist unmöglich
sagt die Erfahrung
Es ist was es ist
sagt die Liebe

I recently discovered this poem of Erich Fried. There could not be anything simpler and yet more beautiful. we can't, and we mustn't try to define love.
We just have to feel it, smell it, enjoy it, touch it, laugh, cry, taste it and live it to the fullest. Reason has nothing to do with love.

Icarus

you don't have the right to judge me

i make my own choices and don't have to answer to anyone for them.

the pursuit of happiness

it's been a while since my last post.

i'll try to write my posts in English from now on, as a response to one of my friend's (an most probably my only reader) request. well, this friend of mine is the reason of this post in the first place. we're miles away, still we keep contact and talk about all imaginable things. my discussions with him usually start from weather and flowers, and go into deep waters, leaving us both with subjects to think of over night.

one of my last discussion with him started from a light talk about our sad jobs and ended with a dispute about the ever-present conflict: existentialism - determinism. although i have all the respect about his ideas and his intelligence, my existentialist nature rejects all idea of determinism in life. no matter if this idea is related to religion, nature, social environment, values, personal relations or anything else that could be brought into discussion as a justification for our actions at one point in life.

i truly believe in free will, and that human beings are the only responsible for the way their life goes. every single action we take is a matter of choice. we define our own concept of happiness, our own values, our own notions of good and bad. we set our limits to our freedom. our whole existence depends on the choices we make, and once you realize that there's no turning back.

accepting this responsibility is one of the greatest challenges in life, and realizing its whole dimensions can be the most dreadful thing one has to accept in the entire life. still, once we accept that, and the fact that this life is the only one we have and it depends only on us to find a meaning for it, it's only up to us to leave in the pursuit of happiness.

of course, happiness is a relative concept. i find it in the small things that make my spirit lift every day (either a painting or sculpture or a stain of color, either rocking and rolling on the music, an interesting chat with an witty friend, finding a brand new love in a man or woman, reviving the old love for my husband, reading a good book, finding a new idea... ). i have to achieve happiness from small things, until i will find my true meaning in life (if i ever will, if not, these small things would still worth living).

i made it a personal purpose to take the best of this life and search so many of these moments as i can.

of course, this is not always easy. i have (long) moments of dread and doubt, when i lose my meaning and hate my limits. if i get overwhelmed by dread sometimes, the reason is that i feel like losing precious time by getting trapped in daily meaningless activities, losing sight of my purpose. this is why my pursuit of happiness seems a lot like despair some times.

but these are just moments.. i leave them behind and get back on my road.

ce poti sa scrii cand n-ai nimic de spus?

nimanui... in general fericirea o tinem pentru noi, nevoia de a scrie o avem cand suntem nemultumiti. (de fapt nu ar trebui sa folosesc pluralul... eu scriu cand sunt nemultumita.. altii scriu din varii motive, multi poate pentru ca au ceva de impartasit semenilor, din convingerea ca acel ceva ar face lumea mai buna).
dar eu.. eu nu scriu pentru nimeni, eu scriu cand nu ma plac, cand soarele e gri, cand ceilalti imi sunt necunoscuti, cand buzele imi sunt inclestate. de parca o foaie de hartie (ma rog, un monitor) m-ar ajuta sa ma simt mai bine... sau poate intrebarile intr-o forma concreta isi gasesc mai usor raspunsul.. sau poate le asez ca sa uit de ele..
intrebarile...intrebarea, mereu aceeasi, in forme schimbatoare, sortita sa ramana fara raspuns, obsesiva, cu intermitente, umbrita, atenuata, schioapa.. revenind in forta, chinuitoare, aceeasi de cand lumea si mereu fara raspuns. de ce ?
toate raspunsurile demne de luat in considerare, bune sau rele, absurde sau logice, au fost date. toate drumurile spre suportabilitate deschise. carti scrise, ganduri impartasite, vieti dedicate, iluzia generozitatii, a altruismului in incercarea de a oferi un raspuns altora. toate astea fac intrebarea si mai absurda, si mai fara rost... raspunsurile altora nu vor fi niciodata multumitoare, iar cele proprii cu atat mai putin.
nu pot uita, nu ma pot eschiva, nu pot raspunde, nu pot decat sa caut. probabil maine voi gasi noi surse pentru cautare, sau chiar un indiciu. dar asta va fi maine.. azi nu ma plac deloc.

me and you

we'll always be fighting. I'll always be too passioned, you'll always be too reasonable.

nemultumire

noi, oamenii in general, ca specie inzestrata cu constiinta, suntem vesnic nemultumiti. Si cu cat realizarile sunt mai semnificative, cu atat mai nesatisfacatoare si, prin urmare, cu atat nemultumirea mai adanca si vesnica dorinta de a obtine mereu mai mult.
bineinteles, ca exponent specific si banal al umanitatii, sunt in masura sa inteleg fenomenul si chiar sa-l aprob in masura in care nemultumirea generala contribuie la progresul omenirii. daca oamenii ar fi fost multumiti de ei insisi, probabil inca ne-am inveli in piei de animale si am dormi in pesteri.
totusi, ce ne facem cu sentimentul de zadarnicie, cu disperarea de dupa fiecare realizare fada, cu lehamitea din fiecare dimineata cand suna ceasul desteptator.
azi e ziua in care as putea decide sa schimb un aspect esential al existentei mele inutile: m-as putea muta in alt oras, as putea cauta o noua iubire, mi-as putea da demisia si sa imi gasesc un nou loc de munca, in care sa-mi folosesc creativitatea la maxim. numai pentru ca dupa o perioada sa regasesc aceeasi senzatie de lehamite, si sa nu imi doresc decat sa nu trebuiasca sa ma dau jos din pat dimineata.
si, la urma urmei, trebuie sa dau dreptate constiintei care, in calitatea ei de factor obiectiv care are grija de aducerea pe calea cea dreapta si de mentinerea mea in cadrul fiintelor sociale, imi atrage atentia ca nici nu am de ce sa ma plang. comparativ cu 75% din oamenii pe care ii vad in jurul meu am o existenta fericita. in zilele de inconstienta in care nu simt dorul de duca, intorc spatele golului si redescopar bucuria lucrurilor marunte, chiar imi spun ca o duc destul de bine. totul e sa gasesc un mod de a prelungi zilele astea...

ieri

Te-am alungat din inima mea, te-am batut cu pietre, am avut cruzimea de a privi in fata toata natura ta umana si de a accentua o realitate in discordanta cu sentimentele mele (sentimentele nu au niciodata legatura cu realitate, nu iubim pe cei merituosi). Reusisem... a fost greu, terifiant, fiecare piatra aruncata lasa urme adanci in vintre, dar eram convinsa ca am reusit.
eram mandra de fiinta mea rationala triumfanta, care privea de sus, cu o rece superioritate, fiinta sentimentala incompleta si invinsa. zilnic imi repetam toate motivele pentru care trebuia sa ma bucur de viata mea banala, de fericirea mea banala, din care nu lipseau nici unul din elementele necesare dar nu obligatorii pentru un trai linistit pana la adanci batraneti.
asta pana ieri...... ieri.......te-am auzit.

IAR...

sunt teribil de obosita, plus ca ma lupt cu o raceala care pare sa castige (momentan, dar imi voi conduce mestesugit sistemul imunitar pe front, si pana la urma eu voi fi cea care va castiga razboiul). Iar.... am avut o perioada nebuna si agitata, in care am incercat tot posibilul sa multumesc pe cei din jur - "sa fie gata raportul pana vineri, planificarea pe luna asta si pe anul 2008!", "ce faci, esti acasa? hai ca venim pe la tine... ", "doar o viata ai... n-ai s-o dormi! iesim in oras!", "petreci prea putin timp langa mine...", "cred ca pana la sfarsitul lunii imi vei prezenta o forma bruta a referatului"- Eu: "da, sigur.. pana vineri? nici o problema.. da, va astept, chiar imi era dor sa va mai vad... iesim, cum nu?.. sigur Domnule Profesor, luna asta e gata.." Iar... ma intreb: Pentru ce toate astea? pentru ce trebuie sa ma supun unor constrangeri sociale, cautate sau impuse? oricum cei din jur nu vor fi niciodata multumiti iar eu cu atat mai putin... stiu, stiu: trebuie sa muncesc ca sa nu mor de foame, trebuie sa am prieteni ca sa nu mor de singuratate, trebuie sa invat ca sa nu imi moara spiritul.... le stiu pe toate.... si atunci IAR ma intreb: de mi se par toate atat de fara rost? si IAR.. revin.... ce rost as avea fara toate astea? daca as avea libertate absoluta, nici o constrangere de nici o natura? maine m-as urca in masina si as pleca aiurea pentru vreo sase luni... si urmatoarele sase luni as sta in casa cu o carte in mana... si urmatoarele sase.... as incerca sa gasesc raspuns la toate intrebarile aparute excesiv in tot timpul de odihna al mintii. Dupa toate astea probabil ca as gasi chiar mai putin rost in toate.... si mi-as gasi ceva de lucru, si ceva de invatat, si niste prieteni pe care sa-i sun. so here I am again... in acelasi loc, cautand mereu noi contrangeri si noi preocupari ale mintii.... si tanjind mereu dupa mai multa libertate, si urand fiecare dimineata cu pasiune, si iubind fiecare vineri si fiecare noapte de betie ca pe ultima noapte din viata.

Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El printre crini îşi paşte mieii.

Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea uşii.

Celui drag eu i-am deschis, dar iubitul meu plecase; sufletu-mi încremenise, când cel drag mie-mi vorbise; iată eu l-am căutat, dar de-aflat nu l-am aflat; pe nume l-am tot strigat, dar răspuns nu mi s-a dat.

Întâlnitu-m-au străjerii, cei ce târgul străjuiesc, m-au izbit şi m-au rănit şi vălul mi l-au luat, cei ce zidul îl păzesc.

Fete din Ierusalim, vă jur: De-ntâlniţi pe dragul meu, ce să-i spuneţi oare lui? Că-s bolnavă de iubire.

(Cantarea cantarilor)

Pentru inceput...

Asta fiind primul post, probabil ca ar trebui sa incep, asa cum am mai vazut ca se practica, cu unele explicatii: cum ca de ce acest blog, si ce-am de gand sa scriu in el (ca si cum as sti, sau, chiar dac-as sti, ca si cum as respecta vre-un plan), si cam pe ce loc pe scara optimism-pesimism/umor-tragism se vor situa viitoarele posturi. N-am sa dau nici una din aceste inutile explicatii, si nici macar n-am sa ma chinui sa le gasesc. Am sa ma bucur doar de placerea de a pune pe hartie (pe monitor, mai precis) niste ganduri aleatorii, intr-o convenabila stare de anonimat si fara sa ma adresez unor ochi anume. Poate, cine stie, am sa reusesc sa ma opresc cate o secunda - doua din alunecarea continua in marea de zadarnicie, in care ma scufund de mai bine de 23000 de ani, de la prima sclipire de constiinta.
Recunosc, inca nu ma pot resemna.. ma agat de tot ce pot, imi arunc cu disperare gandurile si inima in stanga si-n dreapta, dar mai ales in sus, deasupra algelor. Si caut febril noi oprelisti in vertiginoasa cursa spre adancuri: cate iubire noua (sufar de handicapul de a nu putea reinvia iubirile moarte, mereu ma gasesc in cautarea uneia noi), cate raza de soare cu miros de cafea proaspata, cate un cuvant anume intr-o fraza anume dintr-o carte anume, asfintitul tipand al lui Munch si cel cuminte din spatele casei parintesti, visarea stanesciana si voluptatea baudeleriana, child in time violet sau battle of evermore, soseaua nesfarsita cu soarele in spate si vantul in fata, gustul amar de mare sarata si ochii durerosi de varf de Ceahlau. fiecare oprire arunca lumini noi asupra drumului descendent ramas de parcurs, poate chiar, printr-un capriciu face o bucla spre ape mai limpezi, cu urme de alge, numai pentru a ma arunca si mai adanc.
Si cu toate astea, in dependenta jalnica si ireversibila de viata, fac tot posibilul omenesc pentru a cauta sau inventa noi opriri, inevitabile, ca in orice dependenta, din ce in ce mai costisitoare si mai fade, mai nemultumitoare si, prin urmare, mai necesare.