sâmbătă, 29 noiembrie 2008

putem fi fericiti?

Pornesc de la o idee lansata de Dorian.Gray in comentariul la unul din posturile anterioare. El imi spunea ca suferinta este pana la urma cel mai profund sentiment si toti ajungem sa-l experimentam. Si tot el lega ideea de suferinta de legea lui Maslow, conform careia starea de nefericire vine din frustrarile acumulate in urma comparatiilor pe care le facem constant, mai mult sau mai putin constient, cu cei din jur.

Sunt de acord cu Dorian in ceea ce priveste universalitatea suferintei, nu si in privinta profunzimii absolute a acesteia. Intr-adevar, toti ajungem sa experimentam suferinta, mai mult, cred ca oamenii nu sunt capabili de fericire pe termen lung si ajung sa caute starile de suferinta. Suferinta predispune spre reflexie si introspectie intr-o masura mai ridicata decat fericirea, si prin asta ne ajuta in demersul de cunoastere si dezvoltare personala.

Mai mult, cred ca suferinta este necesara pentru evolutia umanitatii. In general, starile de fericire sunt insotite de o anumita auto-multumire, care pe de o parte predispune spre inactivitate (nu numai ca suntem multumiti cu ce avem, dar in incercarea de a pastra cat mai mult aceasta fericire ne ferim de la orice actiuni care ar risca tulburarea ei) precum si spre interiorizare (in individualismul nostru, tindem sa pastram fericirea pentru noi), pe cand starea de nemultumire indeamna spre comunicare, spre creativitate. In fond, cu cateva exceptii, marile opere au fost create pe fondul unor mari nemultumiri sau suferinte.

Sursa nemultumirilor si a suferintei nu este limitata insa la raportarea la mediu. Raportarea la ceilalti, constatarea esecului eforturilor de distantare, de ridicare deasupra celorlalti in calitate de Mitsein, poate constitui o sursa de suferinta, materializata in ultima instanta in ura fata de persoana la care constatam unele calitati dezirabile. Insa imi permit sa afirm ca acest tip de suferinta nu este universal. Persoanele cu o capacitate larga de intelegere nu sunt capabile de ura, si constatand calitatile superioare ale aproapelui simt mai degraba admiratie, si tind spre iubire in loc de ura. In plus, este foarte putin probabil ca scara de valori individuala sa coincida in asa masura cu a persoanelor de langa, incat sa nu gasesc o calitate compensatorie, care sa imi serveasca nevoia de distantare.

Suferinta cea mai profunda vine din nemultumirile produse de propria persoana, cu limitele ei. Ca fiinte umane, inzestrate cu constiinta, suntem produsul propriilor perceptii si in fiecare zi facem eforturi pentru dezvoltarea unui eu propriu, care sa corespunda acestor perceptii. Inevitabil, eu cel de azi am asteptari sporite fata de eu cel de ieri. In aceste conditii, sursa fericirii de azi poate parea superflua maine, sau, mai mult, se poate transforma in sursa nefericirii viitoare.

Constatarea unei limitari in dezvoltarea propriei persoane constituie o sursa de suferinta, iar depasirea acesteia ne da sentimentul unei victorii, deci al unei fericiri temporare. Ulterior, gustul victoriei se pierde iar fericirea devine vaga, moment in care ne concentram pe o noua limita care trebuie depasita, si reluam zbuciumul suferintelor produse de neputinta noastra in fata noilor provocari. Astfel, suferinta este nu numai inevitabila, dar si necesara pentru regasirea senzatiilor de fericire trecatoare. Mai mult, suferintele incercate fac posibila aprecierea fericirii la adevarata ei dimensiune.

Bineinteles, cred ca exista oameni care traiesc perioade lungi din viata intr-o stare persistenta de fericire calduta, intr-o stare de adormire placuta, multumiti de ei insisi si de cei din jur (mi-e greu totusi sa cred ca o viata intreaga poate fi traita in acest fel). Insa cele mai crunte suferinte si privilegiul a cinci minute de fericire care sa-ti umple inima sunt preferabile unei vieti caldute si monotone. In ultima instanta, eu sunt singura capabila sa definesc un sens propriei existente, si am o singura viata la dispozitie in acest scop.

Da, putem fi cu adevarat fericiti, extatici chiar, dar numai pe perioade limitate de timp si numai cu pretul unor suferinte pe masura.

2 comentarii:

dorian.gray spunea...

cred ca m-am exprimat gresit. e o diferenta mare intre nemultumire si nefericire.

nemultumire e intr-adevar necesara, te ajuta sa mergi inainte si sa-ti doresti mai mult.

nefericirea, in schimb, suferinta in principal, te apasa, te anuleaza, nu te lasa sa mergi mai departe. nimeni n-ar trebui s-o experimenteze dar, din pacate, e inevitabila si permanenta in unele cazuri.

take care!

Medeea-Sela spunea...

intr-adevar, e o diferenta mare intre suferinta cu cauze extrinseci (cauzata de pierderea unei persoane dragi, de pilda), si nefericirea produsa de nemultumire.
prima e inevitabila, profunda si, avand in vedere cauzele obiective, mult mai greu de combatut. insa cand vorbeam de compararea cu ceilalti, pornind de la comentairul tau anterior, si de imposibilitatea de a fi fericit, chiar in iubire, pe termen lung, ma refeream in special la nefericirea produsa de nemultumire.

refuz sa cred ca poate exista nefericire permanenta. inevitabila da, dar nu permanenta. nu avem voie sa fim nefericiti pe termen nedeterminat si sa ne lasam astfel anulati.


contoare