cu drag de Dragobete

Astazi de dimineata m-am trezit intr-o dispozitie luminoasa, de zile mari. De zi de primavara (desi inca e februarie si gradele sunt cu minus in termometre) si de zi de Dragobete. Nu stiu altora cum le tresalta inimioara, dar pe mine Valentine’s day ma lasa la fel de rece ca si Ziua Recunostintei sau Halloween-ul, sarbatori care mi se par false si nereprezentative, si imi lasa o impresie de slugarnicie in fata culturii americane atot-invazive.

In schimb Dragobetele nostru autohton mi se pare autentic, nastrusnic si romantic in acelasi timp, si imi umple inima de caldura si mintea de ganduri necurate. O sa spuneti ca nu e nevoie de o zi anume ca sa iubesti din toata inima, si o sa va dau dreptate inca inainte de a o spune. Insa e nevoie de zile de astea in care sa iti amintesti tie insuti, si sa amintesti si altora, de toata dragostea care iti umple sufletul si pe care o daruiesti celor de langa liber si neconditionat.

Trebuie sa multumesc unei persoane dragi care a reusit, recent, sa-mi aduca aminte ca dragostea e cea care daruieste fara sa ceara nimic in schimb, care se poate bucura de libertate fara sa se teama ca o sa-si franga aripile, care exista in diverse forme si nu se supune nici unor reguli, care incepe cu tine insuti dar se implineste in celalalt, care are rabdare, nu impune si nu cere. Pentru o scurta perioada de timp, dintr-o exaltare exagerata si caracteristica, uitasem.

Astazi e una din zilele in care am sa sarbatoresc dragostea sub toate formele ei si am sa inchin un pahar de vin rosu in cinstea Dragobetelui, pe care l-am identificat pe wikipedia ca fiind “entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic.... românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările "se logodesc" în această zi”.

A votre sante!

arta de a fi egoist

Ieri, pentru prima data de cand imi desfasor gratios ideile in camp bloggeristic, am avut indoieli asupra oportunitatii de a-mi expune public slabiciunile caracteristice de femeie inconsecventa si dominata de sensibilitati gratuite. Indoilelile au evoluat spre panica/dezgust, astfel incat am aplicat un nemilos ctrl A + del postului proaspat scris, post prin care imi desfiintam pretentiile de fiinta rationala si abdicam in fata emotiilor, pe care de altfel singura le caut. Renuntarea la postul respectiv nu a venit din teama de ridicol, cat din bun simt, din constiinta inutilitatii sale, ideile exprimate fiind in cea mai mare masura lipsite de interes pentru oricine altcineva cu exceptia propriei persoane.

Aceasta constatare a venit in paralel cu o recunoastere a propriului egoism de care dau dovada de multe ori in privinta empatizarii cu emotiile altor persoane. De cate ori nu am simtit nevoia sa selectez textele citite pe alte bloguri in functie de starea de spirit din acel moment, evitand marturisirile care m-ar fi intristat in zilele in care imi savuram fericirea si cautandu-le cu nesat in perioadele de cadere? Sau de cate ori sunt nevoita sa recunosc fata de mine insami (ca fata de altii n-as admite nici picata cu ceara), ca intrebarea "ce mai faci?" este una pur formala, cu caracter de conversatie mondena, si nu vine din interes real fata de trairile interlocutorului?

Bineinteles, exista (destule) persoane dragi pe care le intreb ce mai fac cu scopul proactiv de a afla intr-adevar nu ce fac, cat ce simt si, eventual, de a ma alatura trairilor lor fie prin impartasirea fericirii (fericirea nu este niciodata completa atata timp cat e traita solitar), fie prin preluarea unei parti din suferinta. Insa ramane un numar semnificativ de persoane cu care intru in contact si ale caror emotii imi sunt in cea mai mare masura indiferente. 

Recunoasterea propriului egoism a venit oarecum suprinzator, si a necesitat o oarecare doza de curaj si luciditate, avand in vedere ca in cea mai mare parte a timpului ma consider o persoana binevoitoare (dupa cum singura ma laudam in unul din posturile anterioare). Insa, la o a doua gandire, mi-am dat seama ca a fi egoist nu e neaparat o caracteristica negativa, ci mai degraba una profund umana, iar oamenii de o bunatate absoluta, care sa se dedice exclusiv celor de langa, sunt exceptiile si nu regula. Si pana si acestia, cat de paradoxal ar suna, dau dovada de un oarecare egoism prin concentrarea exclusiva asupra celorlalti, atata timp cat aceasta aplecare e o modalitate de cautare a propriei fericiri si linisti sufletesti.

Lasand la o parte exceptiile, gasesc egoismul benefic din doua puncte de vedere:

- ca reactie sanatoasa de aparare a organismului in fata invaziei de emotii contradictorii si de intensitati diferite pe care le intalnim la fiecare pas in viata sociala. Empatizarea excesiva cu cei de langa s-ar dovedi consumatoare de energie pana la punctul in care propriile emotii si-ar pierde identitatea. 

- ca punct de sprijin pentru construirea relatiei cu tine insuti, prin pastrarea demnitatii in pozitie verticala si dezvoltarea capacitatilor de auto-cunoastere pentru a gasi mijloacele cele mai potrivite de  evolutie personala. In aceasta privinta, auto-valorizarea, formarea unei imagini de sine realiste si solide, este dependenta de un oarecare egoism. In fond, abia dupa ce am facut pace cu mine insami, si mi-am inteles la adevarata dimensiune eul (aici intra si acceptarea limitelor si slabiciunilor in aceeasi masura cu identificarea punctelor forte), pot sa ma aplec catre nevoile si trairile celor de langa.

In relatia cu ceilalti, egoismul nu este 100% blamabil dupa cum dedicarea absoluta nu este 100% laudabila. Provocarea este de a gasi un echilibru intre cele doua, si mai ales de a identifica situatiile in care una cele din doua trebuie sa prevaleze.

daca lumea s-ar sfarsi peste o luna

De cand cu criza economica lumea din jurul meu a devenit mai serioasa, mai preocupata sau mai nervoasa. Inevitabil, criza e subiectul zilei, si indiferent de interlocutori sau ocazie, in orice grup mai mare de trei persoane dupa aproximativ o ora de conversatie se ajunge la subiectul "CRIZA". Cum deja pe mine subiectul a inceput sa ma plictiseasca (cu nestatornicia-mi caracteristica, orice subiect neplacut ajunge sa ma plictiseasca, chiar daca ma priveste in mod direct), zilele trecute am intrerupt destul de nepoliticos un prieten care se apucase sa peroreze in cel mai avizat si convins mod posibil despre efectele crizei, cu replica (recunosc, mai mult exasperata decat cugetata) "hai, dom-le, ca n-o fi chiar sfarsitul lumii!"

De obicei, in momentele mele de glorie de dupa cate o gafa autentica, incep sa gandesc... in general tardiv pentru actiuni reparatoare. De data asta m-am intrebat: daca ar veni sfarsitul lumii, si printr-un absurd as sti ca e programat peste 30 de zile, ce as face in luna ramasa la dispozitie? Probabil mai intai as intra in panica si as trage-un bocet cu trei siroaie de rimel scurse pe obraji, dupa care as intreprinde urmatoarele actiuni:

- mi-as da demisia si as vinde tot ce detin vandabil pentru maxim de lichiditati;

- as trai pe baza de cafea si ciocolata, pentru ca sa nu irosesc timpul dormind si pentru ca nu m-ar interesa daca ma ingras zece kile si-mi crapa pancreasul;

- as zambi in continuu, si nu mi-as pierde vremea cu intrebari existentiale (din moment ce notiunea de existenta devine brusc definibila temporal, orice intrebare e redundanta);

- i-as acorda o zi de relaxare mamei, in care sa o ajut sa uite de responsabilitati si sa ii povestesc intreaga zi cat de mult o iubesc, si cat apreciez tot ce a facut pentru mine pana sa vina sfarsitul lumii (de fapt, i-as acorda intreaga perioada, dar cunoscand-o pe mama sigur n-ar reusi sa se relaxeze pentru mai mult de 24 de ore);

- as suna pe toata lumea draga si le-as marturisi cat sunt de privilegiata sa-i fi cunoscut;

- as spune in fiecare zi "te iubesc" tuturor celor carora uit atat de des sa le-o spun;

- as plange pe umarul lui Ticu, si as incerca sa-i arat cat de mult il inteleg, si cat l-am inteles tot timpul, datorita marii asemanari dintre noi;

- mi-as cumpara motor (sau mai bine as inchiria unul, ca oricum nu-l mai dau inapoi :P), si as trece cu el Transfagarasanul;

- as vizita Petra, pentru ca nu se poate sa am un oras cu numele meu, care culmea, mai e si o noua minune a lumii, si sa n-o fi vazut;

- as face bungee jumping (posibil pe asta s-o las pe sfarsitul perioadei, just in case);

- as sari cu parasuta;

- as inota cu delfinii;

- as picta in fiecare zi, si mi-as asigura cele mai colorate 30 de zile posibile;

- as citi in fiecare seara din Prevert, Baudelaire si Stanescu;

- as face sex cu un necunoscut care imi zambeste la semafor;

- as vedea Breakfast at Tiffany's (va puteti imagina ca nu l-am vazut inca?);

- mi-as sarbatori a 50-a aniversare cu douazeci si ceva de ani in avans, ca sa nu fiu trista ca mor tanara;

- as urca pe Ceahlau calare;

- as invata o rugaciunea in chineza si una in araba, din prevedere (nu se stie niciodata cu cine te intalnesti dupa...) ;

- as organiza o petrecere in pijamale cu surorile si cu absint, tigari, rock si vorbit mult, zgomotos si simultan;

- as dansa desculta in ploaie;

- as rade cu gura pana la urechi si as canta cu voce tare pe strada.

Si lista ramane deschisa... 

generatia messenger (sau cum iti dai seama ca imbatranesti)

Canibal zicea ca romantismul a murit (fie-i tarana usoara!) si pentru prima data in viata bloggeristica, nu gasesc argumente sa-l contrazic. Nu numai ca a murit romantismul, dar si bunul simt da semne de agonie, cand e vorba de infiripat relatii amoroase intre domnisori si domnisoare,  aprigi utilizatori de tastaturi dar cu talentul oratoric al unor surdo-muti (de fapt le fac bietilor surdo-muti o nedreptate. ei detin un vocabular destul de amplu, dar au dificultati in exprimare, pe cand domnisorii nostri au toate dotarile tehnice pentru exprimare, dar au probleme in formularea pe cale orala a cuvintelor cu tz, sh, q, dc, k, poop, love u, etc).

Si ca sa vedeti ca nu acreala batranetii ma determina sa ponegresc tinerele sperante ale patriei, am doua intamplari recente de povestit care sa-mi sustinta teoria:

1. Intr-o seara, intr-un club, dupa baut, dansat, destrabalat, baut din nou, iau decizia mareata de a ma retrage pentru reculegere in singurul loc unde puteam fi singura, respectiv toaleta. Buunnn, cum stam eu asa prinsa in cugetari metafizice, aud voci masculine de partea cealalta a zidului (clubul meu fiind semi-bomba, zidul dintre buda barbatilor si cea pentru ladies era mai mult de forma, iar izolarea fonica nula):

-  Bah, ce-as f...-o pe aia blonda?

-  Care ma?

-  Aia blonda de m-am dus la ea la masa;

-  Da' o cunosti ma?

-  Nu, m-am dus cu tupeu;

-  Si ai vorbit cu ea, pune botu'?

- Nu ma, da' i-am pus mana la p...a.

WTF????? sa cad de la inaltimea cugetarilor metafizice si alta nu... adica inteleg eu ca in secolul vitezei si al tehnologiei trebuie sa fii rapid si eficace si sa nu te incurci in detalii, dar chiar asa? Nici tu "buna seara frumoasa domnita, pot sa va aflu numele?", nici macar "buna papusa, bei cu baiatu' un lichior de cirese?", nimic? Bineinteles ca se trezeste curiozitatea perversa din sinea mea, si ma decid sa-i urmaresc pe Don Juani, mai mult ca sa vad obiectul adoratiei tanarului. Curiozitatea nu-mi fu dezamagita: o blonda sclipicioasa, bine machiata si tapata, cu colanti negri, cizme cu toc cui si topic leopard, care probabil tocmai isi postase poze cu noua garderoba pe hi5, in caz ca nu iese agatamentul in club. Pai in cazul asta inteleg, frumoasa domnita! De ce sa-si bata capul Don Juan cu texte, ca probabil oricum n-ar ajunge la creierasul dumitale inca ametit dupa decizia dificila de a asorta cizmele cu toc cui la poseta roz.

2 - Am obiceiul sa ies sa alerg prin parc daca e vreme buna, ma ajuta sa-mi mai ridic nivelul endorfinelor si sa mentin sistemul in stare de functionare. De obicei alerg cu sapca pe ochi si castile pe urechi, deci nu prea sunt atenta ce se intampla in jur. In una din serile astea, cand depuneam toata convingerea in numararea turelor de parc, imi rasare in fata ochilor un pusti la vreo 16-17 ani, pus pe fapte mari. De data asta, baiatul avea replica pregatita:

- Gagica, nu trebuie sa alergi la cat de bine arati, esti slaba destul! 

Sub efectul surprizei de a-mi fi oprita brusc numaratoarea, inca nu ma lamurisem daca e cazul sa ma enervez pentru nesimtire sau sa-i multumesc de compliment, cand urmeaza continuarea replicii:

- Pot sa alerg si eu cu tine, si dupa aia sa mergem la un suc? 

Trebuie sa recunosc ca expresia perplexa pe care am afisat-o a avut darul sa-l incurajeze, pentru ca arata orice numai inteligenta nu. Intreb, cu intentii pasnice de descurajare:

- auzi, cati ani crezi tu ca am?

- 17, maxim (pfuaaaiiiii, aici orgoliul meu se umflase peste dimensiunile parcului, asa ca eram dispusa sa-i iert mitocania);

- hmm, mai adauga vreo 10 si esti pe aproape.

Ei bine, daca pustiul a reusit sa ma surprinda, eu n-am avut acelasi efect asupra lui. omul si-a pastrat hotararea:

- nu-i nimic, imi plac si gagicile mai in varsta. Deci ce zici, mergem la un suc?

Eiiiiiiii, aici a fost cazul sa-mi revin din perplexitate si sa-mi adun orgoliul pe o singura alee. Asa ca m-am razbunat cum am stiut mai bine :) i-am acordat domnisorului onoarea sa alerge cu mine trei ture de parc, de se inrosise pana-n varful urechilor si statea sa plesneasca cand am terminat. de la sine inteles ca-i cam pierise cheful de suc (si probabil ca agatatul de gagici care alearga in parc a fost sters in seara aia de pe lista).

Am stat dupa aia si m-am gandit, asa ca in prag de Valentine's day: sunt de moda veche daca inca mai cred in romantism? sunt absurd de idealista daca imi imaginez ca barbatii pot sa spuna vorbe frumoase sau sa isi arate sentimentele fara sa se teama ca isi pierd prestigiul de macho? este spiritul gregar de vina pentru invazia de pitipoance care nu pretind nici macar sa li se stie numele? si tot gandind asa mi-am dat seama ca imbatranesc...

a perfect day

PJ Harvey- A Perfect Day Elise
Asculta mai multe audio Muzica »

chiar daca e luni, inceput de saptamana si ploua afara, it's a perfect day, Elise :)

optimism, pozitivism, la vie en rose, etc

in general sunt o persoana optimista (nu va luati dupa postarile mai sumbre de pe blog, se intampla sa ma simt mai inspirata cand am gandurile albastre). ei bine, in cea mai mare parte a timpului sunt vesela, vad partea plina a paharului si zambetele din jurul meu, apreciez din plin toate darurile pe care mi le-a harazit soarta/natura/Dumnezeu sau eu insami.
imi dau seama ca pot fi fericita sau nefericita pe baza acelorasi considerente, asa ca e preferabil sa aleg fericirea. singura problema e ca uneori am zile (saptamani) cand uit cat de norocoasa sunt.

exemplu: azi, 03 februarie 2009, zi de marti, trei ceasuri rele (in cazul meu opt). am inceput ziua promitator, cu o serie de "de ce"-uri. de ce sa ma dau jos din pat? de ce sa ma spal pe dinti? de ce sa ma imbrac (raspunsul la asta a venit destul de repede)? de ce sa ma duc la serviciu? de ce sa spun ca fac bine daca de fapt ma scufund? de ce sa fac conversatie daca mi-e limba inclestata? de ce nu sunt mai buna/desteapta/frumoasa/slaba/iubita/bogata? de ce port ochelari? de ce salariul nu intra de 4 ori pe luna? de ce nu-i inca martie afara? de ce teza aia nu se scrie singura? de ce 100 g de ciocolata inseamna 1 kg in plus? de ce traiesc in Romania? de ce amandoua surorile mi-s in Bucuresti si mi-e dor de ele de mor? etc, etc... (mai pot, da' ati prins ideea).

adunarea de ce-urilor de mai sus a luat cam jumate de zi (treaba serioasa, necesita concentrare). partea buna e ca dupa atatea intrebari n-am avut alta varianta decat sa incep sa raspund. si pe masura ce raspundeam venea si optimismul, si realizam ca albastru nu e culoarea mea.
asadar, dupa ce m-am dat jos din pat pentru simplul motiv ca oasele din dotare nu-l mai suportau, si dupa ce m-am spalat pe dinti pentru ca singura nu ma mai suportam, dupa ce mi-am irosit energia pe jumate de zi cu intrebari prostesti, am inceput sa vad si raspunsurile:
- pai merg la serviciu in primul rand pentru ca-l am (mai ales pe perioada de criza economica asta e un mega-motiv), in al doilea rand pentru ca in proportie de 90% imi place ce fac, si mai ales, pentru ca astia ma platesc ca sa vin la seriviciu :)
- spun ca fac bine pentru ca 1 - corespunde in cea mai mare parte cu realitatea (de fapt fac chiar grozav, fabulos, mirific, da' ma rezum sa spun ca fac bine), 2 - chiar daca nu fac chiar bine cand sunt intrebata, un raspuns optimist deja ma ajuta sa fiu mai bine si in plus, nimanui nu-i plac fetele posomorate;
- fac conversatie pentru ca majoritatea oamenilor cu care intru in contact ma imbogatesc sufleteste. sunt oameni care au darul sa ma binedispuna, sau sa imi aduca un plus de intelepciune, sa ma induioseze, sa ma uimeasca, sa ma contrarieze. conversatia e singura cale de acces , asa ca merita un pic de efort de desclestare a dintilor. daca mai adaug si un zambet, e perfect;
- pai nu sunt Maica Tereza dar am un suflet imens, nu sunt geniala da' reusesc sa gandesc coerent, sunt suficienti barbati care ma considera atragatoare (pana la urma e un criteriu, noi femeile suntem prea exigente fata de noi insene), am ceva mai putin de 100 de kile, nu ma cheama Hilton da' am tot ce-mi trebuie ca sa nu duc grija zilei de maine;
- port ochelari pentru ca sunt mioapa (dohhhh) si tre' sa vad pe unde merg;
- poate sa intre salariul in fiecare zi, tot mana larga raman si tot fara bani as fi mereu; in plus, nimic nu e mai frumos decat sa faci un cadou unei persoane dragi, asa ca salariul de doua ori pe luna e mai mult decat binevenit;
- nu-i martie pentru ca e februarie (dohh din nou);
- teza nu se scrie singura pentru ca vrea sa-mi dea ocazia sa-mi demonstrez capacitatile si sa contrazic intrebarile cretine de mai sus ca necaracteristice (cine sa ma mai laude, daca eu nu?);
- aia cu ciocolata e unul din marile mistere ale lumii si deocamdata n-am raspuns :P
- traiesc in Romania pentru ca aici m-am nascut si aici am ales sa raman. cel putin am privilegiul sa aleg, puteam (si inca mai pot) sa emigrez daca vreau musai. insa sunt norocoasa ca nu m-am nascut in Yemen, de exemplu, sa fiu nevoita sa port abaye si sa fiu maritata cu un bosorog betiv de la 10 ani, sa nu am acces nici la educatie si nici o posibilitate de scapare. prin comparatie, Romania pare raiul pe pamant :)
- surorile tot in Bucuresti raman. dar am norocul sa am doua surori fantastice, care mi-s dragi de mor, care ma inteleg indiferent ce fac si cu care pot sa vorbesc de doua ori pe an si tot aproape le simt.

Eiiiiii, altfel se vad lucrurile dupa ce dai si raspunsuri la intrebari. iar raspunsurile tot de la mine trebuie sa vina. am simtit nevoia sa le pun pe hartie ca sa ajung la ele in alte zile noroase, pentru ca e clar ca n-o sa le tin minte tot timpul.

Asadar: la vie est rose! ce sont seulement les nuances qui diffèrent d’une jour à l’autre :)