vineri, 20 februarie 2009

arta de a fi egoist

Ieri, pentru prima data de cand imi desfasor gratios ideile in camp bloggeristic, am avut indoieli asupra oportunitatii de a-mi expune public slabiciunile caracteristice de femeie inconsecventa si dominata de sensibilitati gratuite. Indoilelile au evoluat spre panica/dezgust, astfel incat am aplicat un nemilos ctrl A + del postului proaspat scris, post prin care imi desfiintam pretentiile de fiinta rationala si abdicam in fata emotiilor, pe care de altfel singura le caut. Renuntarea la postul respectiv nu a venit din teama de ridicol, cat din bun simt, din constiinta inutilitatii sale, ideile exprimate fiind in cea mai mare masura lipsite de interes pentru oricine altcineva cu exceptia propriei persoane.

Aceasta constatare a venit in paralel cu o recunoastere a propriului egoism de care dau dovada de multe ori in privinta empatizarii cu emotiile altor persoane. De cate ori nu am simtit nevoia sa selectez textele citite pe alte bloguri in functie de starea de spirit din acel moment, evitand marturisirile care m-ar fi intristat in zilele in care imi savuram fericirea si cautandu-le cu nesat in perioadele de cadere? Sau de cate ori sunt nevoita sa recunosc fata de mine insami (ca fata de altii n-as admite nici picata cu ceara), ca intrebarea "ce mai faci?" este una pur formala, cu caracter de conversatie mondena, si nu vine din interes real fata de trairile interlocutorului?

Bineinteles, exista (destule) persoane dragi pe care le intreb ce mai fac cu scopul proactiv de a afla intr-adevar nu ce fac, cat ce simt si, eventual, de a ma alatura trairilor lor fie prin impartasirea fericirii (fericirea nu este niciodata completa atata timp cat e traita solitar), fie prin preluarea unei parti din suferinta. Insa ramane un numar semnificativ de persoane cu care intru in contact si ale caror emotii imi sunt in cea mai mare masura indiferente. 

Recunoasterea propriului egoism a venit oarecum suprinzator, si a necesitat o oarecare doza de curaj si luciditate, avand in vedere ca in cea mai mare parte a timpului ma consider o persoana binevoitoare (dupa cum singura ma laudam in unul din posturile anterioare). Insa, la o a doua gandire, mi-am dat seama ca a fi egoist nu e neaparat o caracteristica negativa, ci mai degraba una profund umana, iar oamenii de o bunatate absoluta, care sa se dedice exclusiv celor de langa, sunt exceptiile si nu regula. Si pana si acestia, cat de paradoxal ar suna, dau dovada de un oarecare egoism prin concentrarea exclusiva asupra celorlalti, atata timp cat aceasta aplecare e o modalitate de cautare a propriei fericiri si linisti sufletesti.

Lasand la o parte exceptiile, gasesc egoismul benefic din doua puncte de vedere:

- ca reactie sanatoasa de aparare a organismului in fata invaziei de emotii contradictorii si de intensitati diferite pe care le intalnim la fiecare pas in viata sociala. Empatizarea excesiva cu cei de langa s-ar dovedi consumatoare de energie pana la punctul in care propriile emotii si-ar pierde identitatea. 

- ca punct de sprijin pentru construirea relatiei cu tine insuti, prin pastrarea demnitatii in pozitie verticala si dezvoltarea capacitatilor de auto-cunoastere pentru a gasi mijloacele cele mai potrivite de  evolutie personala. In aceasta privinta, auto-valorizarea, formarea unei imagini de sine realiste si solide, este dependenta de un oarecare egoism. In fond, abia dupa ce am facut pace cu mine insami, si mi-am inteles la adevarata dimensiune eul (aici intra si acceptarea limitelor si slabiciunilor in aceeasi masura cu identificarea punctelor forte), pot sa ma aplec catre nevoile si trairile celor de langa.

In relatia cu ceilalti, egoismul nu este 100% blamabil dupa cum dedicarea absoluta nu este 100% laudabila. Provocarea este de a gasi un echilibru intre cele doua, si mai ales de a identifica situatiile in care una cele din doua trebuie sa prevaleze.

2 comentarii:

Claudel spunea...

esti o bomba cu ceas, iar cu fiecare tic si mai ales tac dinasta problema creste, paharul se te umple si asta pana intr-o zi cand ai sa pici prada propriilor decizii, stii cum e vorba aia.. nu tre' sa-ti fie foame ca sa gusti, de pofta doar ca de foame poti fi satul. oricare ar fi motivul de-ti sta drept dop, nu trebuie sa lasi totul odata, putin cate putin pana te simti in largul tau, dupa aia totul vine de la sine :)

Medeea-Sela spunea...

:) mi-a placut asta cu motivul care-mi sta dop. ai dreptate, daca e blog, blog sa fie. si nu exista idei potrivite sau nepotrivite pentru un blog personal. o sa revin probabil asupra ideii initiale cand o sa am dispozitia necesara.


contoare