indignare

parca Nietzsche spunea ca omul superior e dator sa se retraga in turnul lui de fildes, si ca poate sa se amestece cu pleava doar pentru a gasi subiecte de studiu, dar, chiar si asa, orice indignare sau emotie e dezonoranta si neavenita. nu am sa ma apuc sa emit pareri despre gradul in care monsieur Friedrich, lui-meme, a actionat fidel propriei teorii. n-am nici pretentii, nici turn de fildes, prin urmare, din cand in cand, in directa cauzalitate cu diverse evenimente sau realitati, ma trezesc cuprinsa de cate un val de sfanta, incomensurabila indignare.

trebuie sa ii recunosc prietenului Nietzsche partea lui de dreptate, totusi. de cele mai multe ori indignarea mea se dovedeste inutila, fara tinta precisa sau de-a dreptul amuzanta, si dispare mai rapid decat un foc de paie. ba mai mult, viteza cu care dispare e uneori direct proportionala cu gradul de sfintenie si incomensurabilitate. poftim de te mai increde in pornirile frenetice!

si totusi, venind azi spre casa, si admirand la semafor jumatatea de acoperis stralucitoare a Palatului (in)Culturii, de crapa tiganii de la Ciurea de invidie, am realizat ca sunt o serie de aspecte ale vietii palpitante de cetatean roman cu acte in regula (si, restrangand aria, de cetatean adoptat al Iasi-ului) care imi starnesc indignarea, cu incapatanare, de fiecare data cand imi pica sub atentie.

am pomenit deja acoperisul din tabla al Palatului. m-am indignat eu ceva timp in fata semaforului, pana am primit o parere mai avizata cum ca nu ar fi chiar tabla zincata, cum imi imaginam eu, ci e un oarecare soi de aliaj care sub actiunea timpului si a factorilor meteo ajunge sa isi schimbe aspectul. ca urmare, m-am domolit si m-am decis sa astept rabdatoare actiunea timpului si a vremii.

cu toate astea, observ ritmul naucitor cu care stau pe loc lucrarile de restaurare de pe la mai toate cladirile marcante ale Iasi-ului, si ma intreb pe ce si-au fondat indrazneala vocile care au sarit ca arse cand un domn filosof aflat in vizita ne-a transmis, cat de poate de firesc si cu bun simt, sa ne cam luam gandul de la titlul de "Capitala Culturala Europeana).

si, ca tot vorbeam de indrazneala (unii mai indignati decat mine ar numi-o tupeu sau nesimtire, dar eu nu sunt chiar atat de indignata si nici nu folosesc astfel de termeni) un al doilea motiv de indignare e legat de pasiunea mea intr-ale soferitului, perpetua indrazneala si lipsa de masura a autoritatilor de orice fel incurajata de firea vesnic-rabdatoare a romanului, si starea drumurilor (si a orasului, in general). oricine a circulat dinspre Tesatura inspre Tudor, pe Primaverii, cu o masina sub dimensiunile unui Tir, stie despre ce vorbesc. si domnii edili refac oarecare rond si mai replombeaza o plomba. iar eu intre timp mai verific pe unde au mai ajuns preturile la cate un amortizor sau o bucsa si ocolesc voios gropi.

ma indigneaza teribil promovarea masiva a inculturii si prostului gust, motiv pentru care am capatat o asemenea aversiune fata de televizor incat n-as gasi trebuinta unuia nici daca l-as primi cadou. aversiune exagerata, recunosc, dar justificata de avalansa de stiri care oricum nu ma ocolesc. grobianismul, vulgaritatea, agramaticalitatea, kitsch-ul, superficialitatea, cultul banului, lipsa de discretie, vanitatea au fost ridicate prin media la rangul de valori nationale.

ne dam, toata natia romaneasca, cu partile posterioare de glia stramoseasca imediat ce auzim zvonuri defaimatoare de pe la niscai italieni, frantuji sau nemti, satui de talentele de prestidigitatori ale unor concetateni mai mult sau mai putin colorati. in acelasi timp, insa, in curtea noastra, tocmai astfel de exemplare promovam zilnic si neobosit. iar daca reuseste sa strabata cate un om cu adevarat valoros, avem noi grija sa-l discreditam si sa-l descurajam cu atata pasiune incat omul se duce vazand cu ochii pe alte plaiuri. dupa care ne apucam zdravan de plans ca ne pleaca talentele si de reprosat ingratitudinea proverbiala a romanului.

ehhh, si poate ca as mai avea de zis cate ceva despre coruptia, demagogia, spiritul atoatecunoscator si mereu predispus spre critica, fatalismul sau nepasarea natiei din care cu mandrie fac parte. dar nu ma opresc acum, ca deja m-am cam lasat dusa de valul indignarii.

promit sa revin, cand m-oi afla intr-o stare de spirit propice, cu un post in care sa aduc numai laude si osanale natiei si urbei.

I see the girls walk by dressed in their summer clothes

dezvaluire

hotarat, n-am sa ajung niciodata inteleapta. probabil pe la 70 de ani am sa ma pot lauda cu oarece spirit, istetime sau perspicacitate, dar cu siguranta n-am sa ajung vreodata la intelepciune.

pare-mi-se, intelepciunea deriva dintr-o predispozitie nativa - un dat de raceala obiectiva care, dupa exercitii prelungite de observatie non-interventionista  evolueaza inspre capacitatea de a judeca cumpanit si impartial si, mai ales, de a comunica inteligibil si nepatimas rezultatele procesului reflexiv. ori mie imi lipseste cumpatarea congenitala precum si disciplina, prin urmare eventualele eforturi de inteleptire n-or sa se reflecte decat in episoade sporadice de acalmie. 

si nu cred ca varsta o sa aduca un progres real. n-am sa fiu inteleapta cum n-am sa reusesc sa cant fara sa zgarii timpane sau sa meditez in postura lotusului. probabil daca as lua lectii de canto in fiecare zi as reusi pana la urma sa emit cateva note nesuparatoare iar daca mi-as exersa flexibilitatea as ajunge sa suport ceva timp pozitia nefireasca, dar nu as reusi niciodata sa fac asta cu usurinta celor care s-au nascut cu ureche muzicala sau elasticitate.

probabil de aici vine si simpatia mea pentru cei care dau glas patimii si zbuciumului. De asta ii prefer pe Cioran sau pe Virginia Woolf, cu excesele, inconsecventa si umanitatea de care au dat dovada, de asta ma impresioneaza galbenul ravasit al lui Van Gogh sau violenta culorilor expresioniste.

Propriul meu nume este o temnita
in care plange cel pe care l-am inchis.

Fara incetare ma straduiesc sa inalt zid roata-n juru-mi;
si, in timp ce zi de zi acest zid creste spre cer,
in adancurile beznei sale intrezaresc
adevarata mea fiinta.


Ma mandresc cu acest zid inalt;
si de teama celei mai mici sparturi,

eu o astup grabnic cu tarana si nisip:
dar avand mereu grija de numele meu,
eu ma departez neincetat de adevarata mea fiinta.



R. Tagore

alienare urbana si ardei grasi

ma trezisem intr-o lume ingusta. de cum am deschis ochii, privirea mi-a fugit catre un tavan albastrui, inalt si rece, fara sa o pot opri in vreun punct intermediar. am clipit ametita si incredula si, cand am deschis ochii din nou, tavanul se mai indepartase cale de vreo doi-trei metri, asa ca  am coborat din pat si am reusit tocmai la timp sa ies dintr-o camera claustranta, care isi apropia implacabil peretii albi, netezi si infiniti.

cand am iesit totul se ingustase. in baie ramasese loc de o singura periuta de dinti pe care am apucat-o cu varful degetelor, in bucatarie mai era un ardei gras rosu care pata nerusinat de culoare peretele alb, iar ibricul de cafea, cocotat pe un ochi de aragaz, imi era inaccesibil. mi-am zis ca e un mic dejun perfect acceptabil, mai ales condimentat cu un strop de praf urban, si m-am strecurat pe scara nerabdatoare sa vad oameni si soare.

afara orasul era monocrom iar primul lucru pe care l-am observat a fost lipsa plantelor. paltinul din fata blocului meu disparuse, la fel iarba si brandusele care incepusera sa infloreasca in gradinita din fata. de fapt, ardeiul meu era ultimul vestigiu vegetal si asta imi dadea un usor sentiment anacronic. cladirile se inaltasera, erau alungite si inghesuite spre varf, intreg orasul inchizandu-se intr-un soi de cupola conica.

oamenii aveau infatisari prelungi si serioase, cu capete inguste ce, banuiam eu, adaposteau minti inguste. erau imbracati in ziare si se fardasera temeinic cu praf de ciment. treceau drepti si grabiti, fosnind grav, sau se urcau in masini cilindrice, lasand in urma nori de praf si zgomote metalice.

femeile vociferau acutit, vorbind despre dieta in care poti sa mananci orice atata vreme cat n-are gust si despre noul model de frumusete - un manechin celebru care ajunsese bidimensional si care, in cele mai reusite fotografii, nici nu se vedea. se uitau de sus la mine si la ardeiul meu rosu, cu curiozitate si dispret, si vreo doua mi-au spus verde in fata ca ar trebui sa am mai multa grija la silueta si ca rosul erau "so yesterday".

barbatii, cu un decibel mai retinuti, vorbeau despre politica, masini si pretul apartamentelor. parerea unanim acceptata era ca la 30 de ani e obligatoriu sa ai un apartament la etajul 500, decorat in stil urban-minimalist cu sticla si ciment gri inchis (culoarea sezonului), un cont serios in banca si sa fi reusit cel putin 5000 de tranzactii speculative. altfel, nu puteai indrazni sa aplici pentru nivelul urmator, sa ajungi la 40 de ani si etajul 750. cei mai tineri se plangeau de dureri de cap de la bautura cu aroma de creta din club si planificau financiar vreo intalnire romantica.

stateam in echilibru pe trotuar, cu senzatia stanjenitoare ca ocup nepermis de mult spatiu, cu un ardei - deja prafuit dar inca rosu si rotund - in mana, si nu reuseam  sa imi dau seama pe unde mi-ar putea fi pasul urmator. deja cateva vecine se uitau dojenitor la mine, clipind necrutator, semn ca ar fi trebuit deja sa fiu la serviciu. intr-un final, m-am trezit din buimaceala, le-am plimbat ostentativ ardeiul pe sub geam, am sarit in strada sifonand cateva ziare si provocand cateva zumzaieli indignate, si am plecat fluierand spre Dorna.

avan-primavara

ninge si viscoleste peste dulcele targ de cateva zile de zici ca l-ar fi mutat cineva peste noapte in siberia. frig, cer intunecat, gheata pe trotuare, masini albe in parcari, haine groase in cuier. 

si totuuuussiii, de cateva zile imi da tarcoale un iz primavaratic. a inceput acum vreo doua saptamani cand, in timp ce ieseam din parcare, am observat o jumatate de bloc oranj/roz/caramizie. jumatatea de sus a blocului turn din fata, mai precis, care la 8 fara nu-stiu-cate minute fix se lafaia in razele unui soare cam anemic, dar hotarat matinal. mi-am pus un zambet din cele bune si am plecat cu avant la serviciu, cugetand ca munca pe lumina pare ca nu aduce chiar a corvoada.

ulterior soarele cel matinal a descoperit ca nu era chiar asa hotarat si a cedat in fata ninsorilor recurente, dar apucase sa iti anunte intrarea in scena. iar eu am luat aminte si mi-am dezmortit mintea si degetele, am deschis bine ochii in jur si mi-am programat activitatile pe un fundal sonor in tra-la-la. am pus la cale planuri marete privind activitatile viitoare, ca doar destul am stat molcom, atenta sa nu deranjez (Doamne feri!) timpul din trecere. si partea asta cu planificatul mi-a iesit atat de bine incat, daca e sa respect cele propuse, imi asigur vreun an jumate plin ochi.

am cautat prin cele cotloane si am descoperit o idee nou-nouta care abia asteapta sa fie pusa pe hartie sau, functie de mediul ulterior ales, sa creasca si sa infloreasca pe campuri virtuale. si am o banuiala ca daca insist prin cotloane mai dau peste vreo doua surate, la fel de nerabdatoare.

i-am zambit complice ieri Dragobetelui care imi arunca raze de soare prin jaluzelele de la birou, cu nerusinare, ca sa imi aminteasca de iubitul meu drag, si el rupt din soare. Si, mai spre seara, iubitul ma astepta cu un pahar de pinot noir si brate imbietoare.

ei, si dupa toate astea, nu pot sa ma las convinsa de vremea de afara care vrea cu indaratnicie sa imi aduca aminte ca februarie e, pana la urma, luna de iarna. eu cred ca e, mai degraba, avan-primavara. 

optimism mioritic

blogul de fata este un blog personal. am inteles prin asta un spatiu virtual care aduna aleatoriu si fara o logica prestabilita o serie de ganduri si preocupari subiective, in mare parte abstracte si lipsite de interes pragmatic. daca unele din ideile si starile exprimate virtual reusesc sa starneasca reactii, nu poate decat sa ma bucure, cu toate acestea blogul isi pastreaza caracterul de inutilitate absoluta, iar eu nu intentionez sa modific asta nici cu un gram.

desi insiruirea de postari a dezvaluit trecerea printr-o serie de stari si ganduri contradictorii si inconsecvente, in tot acest timp optimismul a ramas o constanta de fundal, impreuna cu o buna dispozitie perena si o oarecare naivitate. de fapt, optimismul cu care ma laud e strans dependent de celelalte doua caracteristici. in plus,  acest optimism sanatos, inconstient si vesnic zambitor este potentat de atitudinea de strut ascuns cu capul in nisip pe care, daca sunt luata la bani marunti, sunt nevoita sa o recunosc.

e adevarat ca deocamdata imi permit o astfel de atitudine: in ciuda studiilor si a jobului intr-un domeniu cat se poate de pragmatic, reusesc sa ignor cu succes realitatile economiei si societatii romanesti, jobul meu fiind orientat preponderent spre exterior.
paranteza obligatorie: recunosc ca optimismul mi-a fost puternic zdruncinat pe masura ce imi pregateam teza despre industria romaneaasca, sau mai degraba despre lipsa acesteia, cadn am avut ocazia sa studiez in amanunt efectele prostiei si ale coruptiei asupra unei economii intregi.

nu am televizor si nici nu-i simt lipsa, citesc stirile de pe internet pe diagonala si ma opresc mai degraba la cele care tin de sanatate, cultura, turism sau documentare si trec in viteza peste subiectele grele. benzina, vorba bancului, tot de 50 RON pun, interactionez cu un numar relativ scazut de persoane cam din acelasi mediu social sau imi petrec timpul in compania unor autori morti demult. e adevarat ca uneori sunt nevoita sa imi asez zdravan talpile pe pamant pentru a reusi un slalom demn de un record olimpic printre rate si facturi, dar odata ziua de plata trecuta reusesc cu rapiditate sa revin la activitati lipsite de caracter practic.

si, cu toate acestea, din cand in cand sunt nevoita sa ies din carapacea rozalie si sa ma intreb cat de justificat este optimismul meu pe plaiuri romanesti si daca n-ar fi cazul sa ma gandesc la parasirea minunatelor plaiuri mioritice. doua situatii recente mi-au zgaltait carapacea:

1. un decor sumbru de hol de spital romanesc, slab luminat, cu vopseaua galbuie de pe pereti, buluceala de oameni ponositi pe la usile doctorilor, un miros suspect de dezinfectant amestecat cu transpiratie si agitatia cadrelor medicale care trec periodic si grabit printre grupurile stranse la usi.
 eu, in acest minunat decor, asteptand rabdatoare sa mi se recolteze o proba de sange pentru o analiza, fara sa vreau, am surprins o scena tragico-amuzanta. doua babute, genul de foste gospodine si lucratoare in alimentara, care stateau la rand in fata mea, sunt abordate de o a treia babuta, cu un strat de fard aplicat peste riduri, parul vopsit cu violet de gentiana si atitudine de sefa de alimentara.
 pupaturi, intrebari legate de sanatate si de nepoti, in fine, o scurta conversatie lipsita de interes iar babuta cu parul violet pleaca. dupa plecarea ei una din cele doua foste zice pe un ton mailitios in spatele caruia se ghicea invidia:
- ai auzit cat are asta pensia? doispe milioane....
- ei, probabil ca ii da la nepoti... ce sa faca ea cu atatia bani?

2. relativ recent am avut ocazia sa intalnesc un personaj care, daca nu as fi avut ocazia sa aud ulterior de el si sa aflu si cu ce se ocupa, nu mi-ar fi lasat absolut nici o impresie. genul de barbat intre doua varste, cu un aspect nu prea ingrijit, neras, imbracat in blugi si un pulover, cu atitudine si vocabular de bisnitar, asa cum acest termen a inceput sa fie popularizat in Romania in anii 90 cu referire la cei care vindeau blugi si geci de piele turcesti prin bazaruri.
mare mi-a fost mirarea, cateva zile mai tarziu, sa aud ca acest stimabil domn ocupa o functie destul de importanta in legislativul romanesc. neincrezatoare, am apelat la prietenul google, si am aflat ca, intr-adevar, era vorba despre domnul in cauza, ba i-am gasit si cv-ul pe internet de unde am aflat ca inainte de a ajunge in politica desfasurase slujba, onorabila dar deloc intelecto-stimulatoare, de padurar.

prin urmare, am stat si m-am gandit cat de justificata e o atitudine optimista in Romania. Romania unde, la batranete, oamenii ajung meschini si rautaciosi, cu un sistem pervertit de valori, tragand cu ochiul in curtea vecinului si cantarind din ochi cu invidie capra un pic mai bine hranita, dar, in fond, la fel de rapciugoasa.

Romania, in care legile si societatea sunt guvernate de o adunatura de padurari, interpreti de muzica populara, cantaragii si ciobani, simbol al unei democratii prost intelese, al succesului celor lipsiti de scrupule si coloana vertebrala, in timp ce vocile intelectualilor si ale oamenilor cu caracter nu starnesc nici un ecou.

Romania, in care sistemele care ar trebui sa asigure bazele dezvoltarii sociale - educatia si sanatatea, sunt de doua decenii pe o panta descendenta fara perspective realiste de redresare, si unde clasa politica pare determinata sa instraineze profesionistii.

in aceasta dulce Romanie, asadar, ma intreb cata justificare isi gaseste optimismul meu. vedeti, de asta nu vreau sa imi cumpar televizor, sa citesc stirile sau sa abordez pe blogul asta subiecte cu tenta politica sau sociala.

ce-am mai vazut

siii... au trecut si sarbatorile astea, ca si cum nici n-ar fi fost. stiu ca am zis cum ca revin cu detalii despre sarbatori si spiritul craciunului, dar oricat mi-ar chinui inspiratia nu pot scoate detaliile de unde nu-s. spiritul craciunului s-a evaporat asa cum a venit, fara sa poposeasca prea mult, alungat de saptamana de la birou inter-sarbatori iar revelionul a insemnat un weekend de petreceri in care n-am prea vazut zapada.

programul extra-sarbatori a constat in aceleasi activitati (extrem de palpitante) hibernale - birou zi-lumina si lenevit in vastele apartamente in restul timpului si weekenduri, prin urmare am reusit sa mai vad niscaiva filme mai mult sau mai putin interesante, despre care ma gandii sa va impartasesc si domniilor voastre>

Black Swan

regizat de Darren Arronofsky (argument singur suficient pentru a vedea filmul) cu Natalie Portman in rol principal. Filmul este o poveste despre balet si obsesia perfectiunii,  iar Natalie Portman face un rol excelent. ba chiar, as spune ca rolul ei este ceea ce da valoare filmului, pentru ca recunosc ca mie povestea nu mi s-a parut extrem de interesanta. Natalie Portman, in schimb, se transforma sub ochii nostri si reda cu acuratete complexul de stari sufletesti provocat de dorinta obsesiva de a atinge perfectiunea in dans si de a se identifica cu personajul din lacul Lebedelor, mergand pana acolo incat sufera o dedublare a propriei personalitati. Filmul este presarat cu mici detalii care tradeaza comportamentul obsesiv - compulsiv al eroinei, de la ticurile anorexice, scarpinatul inconstient pana la antrenamentele extentuante, iar sentimentele pe care ti le trezeste sunt de mila amestecata cu oroare si admiratie.
trailer:


 Den Brysomme Mannen (the bothersome man)

un film norvegian cu un regizor de care nu am auzit niciodata pana acum (a fost nevoie sa verific de doua ori titlul, ca sa fiu sigura ca am redat ortografia corecta) si actori de care n-am auzit nici atat. am ajuns la filmul asta intamplator, abia acum (filmul e din 2006), dar vizionarea lui m-a facut sa il includ in categoria acelor capodopere, produse ale cinematografiei ne-hollywoodiene, care, nebeneficiind de suficienta promovare si mediatizare, risca sa ramana necunoscute pentru majoritatea consumatorilor amatori de film.
filmul este o drama existentiala condimentata cu o nota constanta de umor negru, despre un barbat care se trezeste intr-un oras perfect, fara sa stie cum a ajuns acolo, cu slujba perfecta, masina perfecta, cu o sotie (ba chiar si cu o amanta) perfecta. singura problema e ca totul e extrem de fad: mancarea nu are gust, bautura nu imbata, lipseste larma copiilor de pe strazi iar sexul nu produce nici o senzatie. cu exceptia omuletului nostru, toti ceilalti par perfect multumiti, iar singurul subiect prezent in discutii priveste decoratiunile interioare. printr-o intamplare personajul nostru crede ca gaseste o cale de evadare, printr-un tunel sapat intr-o pivnita, dar chiar dupa ce gusta (la propriu) o farama dintr-o alta lume este capturat de concetateni. in disperare de cauza incearca sa se sinucida, dar nici macar sinuciderea nu-i reuseste.
intreg filmul este o metafora la adresa absurdului existentei, a zbuciumului inutil al omului ajuns intamplator prizonier al unui sistem cu reguli predefinite si inalterabile, de la care, indiferent de eforturile depuse, nu se poate sustrage. vi-l recomand cu mare drag.
trailer:


 Le concert

in regia lui Radu Mihaileanu, cu o suita de actori rusi, francezi si romani. am gasit (poate si din oarecare mandrie nationala) filmul o capodopera. 50% comedie, 50% drama, incat la sfarsit nu stii daca plangi de emotie sau datorita comicului irezistibil. fiind un film relativ mai cunoscut, o sa fiu succinta in detalii. filmul e povestea unui fost dirijor al Teatrului Balsoi din Moscova, adus la statutul de om de serviciu de autoritatile comuniste, care incearca sa repuna in scena un concert de Ceaikovski intrerupt in urma cu 30 de ani. pe parcurs, sunt dezgropate drame personale uitate, care dau filmului o incarcatura emotionala amplificata de muzica lui Ceaikovski.
trailer:


Turistul
cu Angelina Jolie si Johnny Depp - un singur sfat: nu cheltuiti banii pe bilet la cinema. as zice ca merge seara, dupa serviciu, ca film cu urmariri, impuscaturi si femei frumoase (unii ar spune ca si acest aspect e discutabil), care sa nu-ti solicite inutil neuronii, dar si in cazuri de astea se pot gasi alegeri mai fericite. 

joyeuses fetes

iesind pe usa, azi dimineata, in timp ce amestecam in gand mormaieli nemultumite la adresa ghetii de pe parbriz si a programului care incepe invariabil, de luni pana vineri, la 8.00 a.m., m-a lovit o revelatie: peste mai putin de o saptamana vine Craciunul! ideea a venit, a poposit vreme de cateva secunde si a plecat asa cum a venit, fara sa imi lase o impresie pregnanta.

mai tarziu, la birou, in timp ce imi administram necesarul zilnic de cofeina, incercam sa imi pun ordine in idei pentru o noua zi de luni si inregistram pe fundal vagi ritmuri de colinde la radio, m-am intrebat unde si cand am pierdut spiritul Craciunului. in locul entuziasmului sarbatoresc experimentez o stare de apatie infrigurata, cu buna-dispozitie a unui urs fortat sa isi paraseasca barlogul caldut si intunecos pentru a duce la indeplinire targete de sfarsit de an. pun la indoiala necesitatea oricarei actiuni si elimin fara urma de regret pe cele pe care nu le consider stringente, gasesc zapada mai mult rece decat alba, luminile de pe strazi nu fac decat sa-mi aminteasca cat de scurta e ziua si cat de dor mi-e de soare si, decat sa ma imbrac, mai degraba nu ies din casa.

 trecerea in revista a complexelor stari de lehamite descrise mai sus a fost si un raspuns la intrebarea despre cand si unde. pierd din spiritul sarbatorilor cate un pic, pe masura ce trece timpul si ma las antrenata, vrand-nevrand, de angrenajul socialo-consumerist pe care il confund de multe ori cu viata, printre betoanele orasului.

cand eram copil, la Dorna, zapada era infinit de alba iar gerul o facea sclipitoare si aspra, cat sa scartie sub bocanci. multele grade sub zero n-aveau darul sa ne tina in casa, desi aveam manusile si urechile inghetate bocna si numai foamea cea mai crunta ne convingea sa ne strangem de pe ulite. in fiecare an anticipam Craciunul cu cate o luna mai devreme, cu nerabdare si incantare, pentru ca asta insemna vacanta, Irozi si colindatori, sorici si cozonaci, brad impodobit in comun in Ajun si miros de cetina, partie de folie pe Obcioara, cadouri descoperite fara gres si fara exceptie cu o zi mai devreme.  

in continuare, pentru mine, Sarbatorile au farmecul lor la munte, unde nimic nu s-a schimbat de cand eram copii, si unde regasesc entuziasmul copilariei. si cum anul asta ajung la Dorna abia in ajun de Craciun, mi-am propus sa ma mobilizez, sa imi introduc fortat o doza de spirit de sarbatoare in vene si sa imi demonstrez ca pot intra in atmosfera festiva si printre blocuri si targete. revin dupa Craciun sa va povestesc daca si cat mi-a reusit.

isn't it ironic?

intotdeauna am refuzat sa ma las convinsa de explicatii deterministe in ceea ce priveste evolutia si actiunile personale, fie ca e vorba de determinarile substantiale antice - stat - familie - destin, de determinari metafizice sau de cine stie ce obscure determinari mistice. dimpotriva, ader la ideea moderna, de factura existentialista, ca omul este liber si responsabil de propriile actiuni, nu doar din convingere cat din dorinta de a fi convinsa, preferand autodevenirea unui optimism determinist ambiguu.

despre cum inteleg ideea de libertate am mai vorbit in niste posturi mai vechi, si nu revin acum pentru ca in mare parte parerile mele au ramas aceleasi. bineinteles, se impune si aici nevoia unor nuantari si particularizari dar, in ultima instanta, in conditii de trai normale (termen vag si insuficient, stiu, dar o dezvoltare pe tema asta ar cere singura un post mai serios decat asta), suntem si ramanem liberi.

cu toate acestea, o serie de conjuncturi, evenimente contingente, farse jucate de viata sau insiruire de coincidente ma surprind si pun sub semnul intrebarii posibilitatile devenirii proprii. mi-a ramas in memorie o stire despre un accident rutier, ca urmare a neatentiei la volan. barbatul care conducea vorbea la telefon cu logodnica lui, cu care trebuia sa se casatoreasca in zilele imediat urmatoare, iar aceasta a trait accidentul de la capatul celalalt al telefonului. mi-am imaginat cat de fericiti erau cei doi, planurile pe care si le faceau, nerabdarea de a se revedea, de a se auzi,  nerabdare care a fost si cauza accidentului care le-a anulat atat de brusc planurile.  n-am putut sa nu ma gandesc ca viata are uneori un mod ciudat de a ne zadarnici planurile si de a ne reaminti cat de marunti suntem in fond.

nu poti sa nu te intrebi daca e pur intamplator sau e actiunea unei pronii misterioase, cu un macabru simt al umorului. Camus, spre exemplu, a trait toata viata cu teama unei morti premature, datorata tuberculozei. inca de la 20 de ani a suferit de pe urma bolii, a incercat nenumarate tratamente, intr-un final, datorita progreselor din medicina, a reusit sa invinga boala, pentru a sfarsi stupid, in unul din cele mai prolifice momente din viata, intr-un accident de masina.

evident, contingentul nu are doar implicatii negative, insa acestea sunt cele ne frapeaza si ne raman in memorie cu predilectie. suntem mai degraba tentati sa ne oprim intrebatori in fata ironicului si trecem firesc pe langa coincidentele fericite. o intalnire providentiala poate influenta tot cursul ulterior al vietii, si nu de putine ori astfel de intalniri apar chiar in momentele de singuratate si deznadejde, atunci cand sunt mai putin asteptate.

bineinteles, chiar si in fata fortuitului ne ramane liberul arbitru. cu toate acestea, revin si ma intreb cat din propria existenta este constructie proprie si cat se datoreaza neprevazutului, unei serii de intamplari mai mult sau mai putin fericite.

noiembrie din nou

zilele astea de inceput de noiembrie vin inevitabil cu un iz racoros si salciu, cu miros de frunze putrede si presimtirea iernii, in ciuda soarelui anemic si neconvingator. in general nu imi place trecerea spre iarna, dispozitia si energia imi sunt dependente de lumina si soare, dar despre asta m-am mai plans intr-o alta toamna:
http://selasspot.blogspot.com/2008/11/atat-de-toamna.html 


de data asta, insa, noiembrie imi e pe plac. sa fim intelesi, energia si creativitatea se afla si acum cote sensibil scazute, comparativ cu orice alta luna a anului, si probabil intr-un alt an m-as fi lamentat si scandalizat din cauza traiului neproductiv pe care il duc. insa nu anul asta.. de asta data noiembrie vine cu zile pline de bucurii micute si suficiente, linistite si parfumate, cu un soare galbui si domol si cu o stare de moleseala multumita care, pentru neavizati, ar putea trece usor drept lene.

am (re)descoperit o multime de placeri marunte care, fiecare la randul lor, imi sunt indeajuns pentru a-mi umple sufletul si zilele:
- cate un weekend grabit la Dorna, in care sa bat muntii deja iernatici, sa simt miros de cetina si pamant reavan, sa stau de vorba cu Mica si surorile si sa ma rasfat cu bunatati cum numai acolo se gasesc, fara pic de mustrari de constiinta;
- cate un film seara, in bratele iubitului, urmarit doar pe jumatate, si diminetile in care renunt la timpul dedicat gatelilor femeiesti pentru a mai sta cateva minute cu el, la o cafea, cat sa ne mearga bine ziua;
- mirosul de gutui la cuptor cu miere si scortisoara;
- cate o amiaza de sambata calduta, pe o banca in parc, cu o carte in mana, ignorand cu desavarsire forfota de pasi din jur;
- ciocolata amaruie cu portocale si merele brumate;
- cate o plimbare cu fosnet de frunze moarte sub talpi si galben-roscat in privire;
- conversatiile interminabile cu Nico la telefon, razand in nestire, fara sa putem preciza, daca ar fi sa ne ia careva la intrebari, care din subiecte s-ar dovedi atat de hilar incat sa justifice crizele de veselie;
- cate o ceasca de ceai cu prietenele, vorbind vrute si nevrute si facand planuri grandioase ce includ de obicei crasme, teatre sau expozitii...

si alte maruntisuri asijderea, de natura sa intervina reconciliant in favoarea lunii noiembrie. s-ar parea ca, in cele din urma, nu e o luna chiar atat de neprietenoasa...

la cuisine francaise vs. experimentul 001

saptamana trecuta vizitai plaiurile frantuzesti. motiv de mare incantare, avand in vedere ca Parisul e in my top 5 intre orasele pe care le-am vazut pana la data zilei, si motiv de adaos de kilograme, avand in vedere slabiciunea pe care o am pentru bucatele si vinurile frantuzesti.

am sa trec rapid peste impresiile legate de atmosfera pariziana, dar e musai mentionez cate ceva numai pentru a-i contrazice pe paris-scepticii care nu vad decat mizeria din periferii, populatia colorata si stramba dezgustati din nas la mirosurile suspecte de prin metrouri.
e adevarat, Parisul detine toate cele de mai sus, dar astea sunt doar cateva dezavantaje minore specifice oricarei metropole europene de atari dimensiuni.

in schimb, arhitectura este una din cele mai spectaculoase din Europa, braseriile si terasele desfasurate pe trotuare au un aer cochet si intim, in ciuda amplasarii deschise, in contact direct cu trecatorii, stradutele din Montmartre sunt impanzite de turisti care cerceteaza buticurile de antichitati si suverniruri, cheiurile Senei gazduiesc atemporalii bouquinists , fiecare din podurile de pe Sena este o opera de arta iar zona Pigale - Clichy are un aer boem si decadent irezistibil. nu mai pomenesc nimic de muzee si de deschiderea culturala, pentru ca m-as intinde prea mult iar eu pornisem cu povestitul despre chestiuni dionisiace.

daca e vorba de mancare, nimeni nu-i concureaza pe francezi: foie gras, fructe de mare, croissants si pain au chocolat, crepes si galletes, tarte cu mere si mousse de chocolat, vin rosu sau bere alba. trebuie sa recunosc, vorba lui Wilde, ca pot rezista la orice, numai la tentatii nu. prin urmare, m-am bucurat din plin de oferta locala si am decretat cantarul drept inamic no. 1 pentru urmatoarea perioada de timp.

cand m-am intors, Dani isi descoperise veleitatile stiintifice si gastronomice combinate intr-o singura actiune de proportii: experimentul 001, a carui fisa descriptiva poate fi consultata mai jos (treceti rogu-va cu vederea aspectul ponosit, datorat conditiilor de lucru vitrege din laboratorul - bucatarie personala). produsul final al sus-numitului experiment s-a concretizat in vreo trei feluri de mancare + sosul aditional, care, desi nu excelau ca forma de prezentare, s-au dovedit extrem de gustoase. am adaugat desertul frantuzit cu care venisem in bagaje si o sticla de Ouzo primita cadou de la Nico (vestigiu grecesc) si am incheiat glorios saptamana, preocupate numai de cele lumesti.

dupa toate astea, a trebuit sa ii recunosc lui Dani niste talente nebanuite pana ieri seara, iar mie mi s-au spulberat ultimele iluzii legate de capacitatile volitive.

the pillow book

capodopera lui Peter Greenaway, unul din filmele pentru care cuvintele nu vor fi niciodata de ajuns.
este, in primul rand, o incantare vizuala. cadru cu cadru, filmul este o succesiune de imagini de o frumusete tulburatoare, senzuala, penetranta. nici un detaliu nu este lasat la voia intamplarii si nici un simbol nu este de prisos.
vizual, filmul te absoarbe de la un capat la celalalt. intr-atat, incat esti in pericol de a fi distras de la sirul povestii. o poveste despre arta si dragoste, ca scopuri supreme si cai de scapare, o celebrare a frumusetii omenesti si a creatiei, o poveste despre cautare si moarte, ca simbol al vesniciei.
este un film pe care trebuie sa il vezi singur, pe indelete, pentru a surprinde fiecare nuanta si a savura fiecare sunet, care te transporta intr-o stare de tristete voluptoasa.
trailer:

crapa de toamna

Ioana

tanti Ioana, cum o cunosteam noi in copilarie, sau Ioana lui Vermesan, in identificarea vecinilor de la Dorna. O femeie maruntica, subtire si vioaie, fara varsta. In tinerete fusese probabil frumoasa, desi nu cred ca a fost vreodata constienta de propria frumusete, sau, daca a fost, nu cred ca a pus niciodata pret pe insusirile fizice, dintr-un amestec de modestie si timiditate.

Cand am cunoscut-o noi parul, odinioara blond, ii era aproape complet alb, insa era inca bogat si il purta lung, intr-o coada impletita care ii ajungea pana la brau. Ochii albastri isi pierdusera stralucirea, in schimb avea pielea neteda, trasaturile regulate, tinuta dreapta si era iute in miscari, cu un aer de fetiscana nerabdatoare.

De o bunatate nemarginita, avea pentru noi, cele trei fete ale Micai, slabiciunea specifica femeilor trecute de o anumita varsta fara sa aiba copii, si nu mai contenea cu laudele (pe care noi ne grabeam sa le credem). Drept urmare, de fiecare data cand ne vizita tanti Ioana capatam convingerea ca rar se mai puteau gasi pe fata Pamantului fete la fel de ascultatoare, istete sau frumoase precum noi, cele trei cu stea in frunte. Ca sa fiu credincioasa adevarului istoric, trebuie sa redau epitetul complet, care varia, de la fata la fata: "grasa si frumoasa, ca o ciresica" sau "alba si frumoasa", sau alte asocieri asemenea, insa noi, nepunand la indoiala buna credinta a tantei Ioana, ne explicam jumatatile mai putin magulitoare ale complimentului printr-un gust invechit pentru frumusetea secolului trecut si pastram jumatatea care se potrivea propriilor criterii estetice.

Daca o vizitam noi pe ea (ceea ce se intampla destul de rar, avand in vedere ca ea locuia jos, intre oameni, iar noi tocmai in Obcioara), ne acorda acces nelimitat in toate cotloanele casutei joase, varuite in alb, cu camere mici si cam intunecate, pe care o locuia. Dupa ce ne potoleam curiozitatea, negasind mare lucru, de fapt, prin cele cotloane, ne astepta cu paine cu lapte si cu zahar sau alte bunatati la fel de alese, carora insa noi le acordam o apreciere demna de cea mai sofisticata "cuisine".

B'Aurel (Badea Aurel sau Aurel Vermesan pentru aceeasi localnici dorneni) era pentru noi un mos, prin urmare nu se putea spune despre el daca era frumos sau urat. Daca stau sa ma gandesc acum, as zice ca mai degraba al doilea adjectiv i s-ar fi potrivit, dar cine mai sta sa se gandeasca?

In jur de 60 - 70 de ani, alb si el si cu parul mereu in neoranduiala, un pic certat cu curatenia, dupa cum vadeau hainele ponosite si unghiile vesnic innegrite, si cu o pasiune neostoita pentru licorile bahice, B'Aurel a fost vreme de ani de zile singurul nostru vecin pe toata fata Obcioarei. Nici acum nu stiu exact cum a ajuns sa ocupe bordeiul din varful muntelui. Despre viata pre-Obcioara a lui B'Aurel se vorbea cam in soapta si pe cat posibil fara ca noi, copiii, sa ne aflam prin preajma. S-ar parea ca se tragea de undeva din zona Ardealului, si ca unele conflicte cu legea il impinsesera sa ia calea muntelui, detalii suficiente pentru ca noi sa ne formam o imagine fabuloasa despre B'Aurel cel tanar, despre care ne inchipuiam ca infaptuise vajnice ispravi de haiducie, trecand prin incercari si aventuri nemaivazute, si numai nedreptatile autoritatilor haine l-au impins sa fuga departe de lume si de locurile natale.

Noi am apucat sa cunoastem un B'Aurel fara nici un fel de avere si fara trecut, pana si bordeiul in care si-a petrecut sfarsitul vietii fiind proprietatea Ioanei. Bordeiul isi merita pe deplin numele. O constructie din lemn, cu o singura incapere, cu geamuri minuscule astupate cu hartie impregnata de grasime, pe care intra un dram de lumina, cu o usa pe care un om in toata firea trebuia sa se strecoare dar prin care noi trei navaleam inauntru fara nici un fel de dificultate. Camera era joasa si stramta, adapostind un pat, tot din lemn, acoperit cu o saltea de paie, o soba din caramida, varuita, cu focul tot timpul aprins. In ciuda saraciei lucii, bordeiul lucea de curatenie, ceea ce pentru noi era un mister avand in vedere aspectul vadit constrastant al locatarului. Probabil in mare parte era meritul tantei Ioana.

Si aici noi trei aveam drepturi depline. Cate o vizita la bordeiul lui B'Aurel ne lua o zi intreaga, la cate lucruri gaseam de facut in suprafata semiobscura de cativa metri patrati. B'Aurel ne povestea, ne canta, ne hranea sau - teribila imprudenta - ne lasa sa gatim, iar daca ne-am fi decis sa rasturnam asezamantul cu hogeagul spre sol cred ca n-ar fi avut nici o obiectie, ba chiar ar fi dat o mana de ajutor. Un lucru era cert, mosul asta atat de bun si de pasnic nu avea cum sa fi gresit cu ceva in tinerete, ceea ce ii sporea imaginea mitica.

Mai tarziu mi-am dat seama de marea dragoste care i-a legat pe cei doi, si i-am privit intr-o alta lumina. N-am putut sa nu ma intreb cum o fi ajuns omul asta, care nu mai era nici tanar, nici frumos (daca o fi fost vreodata) sa o cucereasca pe Ioana si sa o impinga la compromisuri nemaivazute pe plaiuri dornene. Nu numai ca i-a ramas alaturi tot restul vietii, fara ca macar sa treaca prin apropierea vreunui popa, infruntand astfel opinia micii societati de oameni gospodari de la poalele muntelui si dand prilej la nenumarate discutii (tot in soapta), dar vreme de aproape 20 de ani tanti Ioana a urcat in fiecare zi, iarna sau vara, pe ploaie sau soare, cale de vreo sapte kilometri pe munte, pentru a ajunge sa il vada pe B'Aurel. Rareori ramanea peste noapte, avand responsabilitatea propriei gospodarii de jos, dintre oameni. Insa in fiecare dimineata, cu punctualitate neabatuta, taia muntele de-a dreptul, pieptis, ca sa ajunga la omul ei. Am avut ocazia sa ne dam seama ca inca se iubeau, cu pasiune chiar, in ciuda varstei, si asta numai datorita lipsei de discretie specifice copiilor si a modului navalnic in care obisnuiam sa ne facem intrarea, pentru ca altfel tanti Ioana dadea dovada de retinere si pudoare si n-ar fi indraznit nici un gest nelalocul lui fata de noi sau oricine altcineva.

B'Aurel a murit de multi ani, si amintirile despre el s-au estompat treptat. Nici macar n-am ajuns la inmormantarea lui, fiind prinsa prin vreo sesiune. Nu cred ca s-a suparat, stiindu-i atitudinea recalcitranta la adresa bisericii si a procesiunilor religioase. M-am intrebat insa ce a facut tanti Ioana a doua zi dupa inmormantare, nemaiavand unde sa plece in fiecare dimineata. Cate dimineti goale o fi infruntat pana sa se resemneze sa ramana intre oamenii de jos. Am auzit ca ar fi fost bolnava, probleme cu picioarele, uzate de prea multe drumuri. Cred insa ca mai degraba picioarele i-au cedat devenindu-i brusc inutile. In rest, a ramas la fel.

Zilele astea mi-am amintit de ea. La urmatorul drum la Dorna e musai sa ii fac o vizita, in noua-i locuinta. Ma intreb daca ea isi mai aduce aminte de noi.Si poate aflu mai multe detalii..

en effet, la vie est toujours belle

je le trouve apres avoir repris un peu du gout de la liberte

nimic, zero, gol...

la asta se rezuma tot. halal constatare, o sa ziceti, dar mi-a fost necesar destul de mult timp ca sa ajung la constatarea asta. neingaduit de mult chiar, pentru a realiza ca nu stiu nimic.

cautari fara finalitate, intrebari ramase deschise, drumuri care nu duc nicaieri, toate se dovedesc cronofage si sterile. confundarea voita a scopului cu drumul, incercarea de a gasi un sens in cautarea insasi, indaratnicia de a crede ca idei abstracte cum sunt frumosul sau ratiunea pot oferi un sens real, aflat pe o cale laturalnica traiului cotidian, toate astea mi se par acum naivitati puerile, de strut ascuns cu capul in nisip.

ca orice specimen biped, inzestrat cu darul constiintei de sine, am avut infumurarea sa cred ca existenta asta marunta nu poate fi totalmente arbitrara, atata timp cat mi-a fost dat sa iau aminte de ea. intuitiv, mai degraba, decat rational, am realizat ca, in fapt, cele doua, constiinta si contingenta existentiala sunt independente. simpla, luarea aminte la sine nu ofera nici macar o explicatie, daramite un scop.

si atunci, mi-am zis, nu ramane decat sa imi creez unul. pana sa descopar cum si de ce sa traiesc pentru mine, am crezut ca pot trai la fel de bine pentru altii, si poate asta e singurul mod de a trai posibil.

am crezut ca o buna justificare ar fi munca, creatia, singurele capabile sa ofere o utilitate si o justificare. aiurea. de fapt ma scald intr-un diletantism absolut si generalizat, reusind sa emit doar franturi de idei lipsite de interes pana si pentru mine, execut zilnic sarcinile unei munci de o utilitate vremelnica si indoielnica, si reusesc sa dau dovada de suficienta luciditate cat sa apreciez propria mediocritatea. si de fapt, sunt nevoita sa recunosc o lipsa a ambitiilor explicabila prin imposibilitatea definirii unui tel clar.

am crezut ca stiu sa iubesc, cand de fapt nu stiu nimic despre iubire. nu reusesc sa trag nici un invatamant din suferintele resimtite, sa le evit pe cele viitoare, si nici nu reusesc sa trec cu usurinta de vinovatia suferintelor provocate. iubesc iubirea in continuare, de fiecare data ma daruiesc cu toata fiinta, doar ca dau dovada de o lipsa de discernamant cronicizata in a alege sa iubesc acei barbati care n-au ce face cu toata fiinta mea. (in fond, suntem dez-amagiti numai din cauza ne-am amagit in prealabil. celalalt n-are nici o vina). si, pe de alta parte, ma descopar cu surprindere obiect al afectiunii unor barbati carora nu pot sa le daruiesc nici a mia parte din iubirea de care ma stiu in stare. iar daca ies din cercul vicios totul e fad si lipsit de interes.

am crezut ca stiu sa fiu generoasa, dar de fapt ma surprind meschina, marunta, tinand cu dintii de pretioasa stare de bine la care am reusit sa ajung. de multe ori ma pierd emitand judecati imperfecte atunci n-ar trebui sa arat decat compasiune sau simpatie, ezitanta sau dand cu jumatati de masura.

mda... atata timp ca sa ajung de unde am plecat. zero. si cu toate astea stiu ca de maine o sa pornesc din nou gonind intr-o mie de directii. macar imi mentin mintea ocupata cat sa nu mai simt golul. daca gaseste cineva o solutie acceptabila, orice sugestie e binevenita.

realitatea din oglinda (sau tot asa numai ca pe dos)

pornisem cu degetele pe tastatura pentru a scrie povesti, dar degetele mele nu se afla intr-o dispozitie ludica in seara asta. Lirismul mi se parea inabordabil si, lipsita de mijloacele favorite de evadare si inca sub impresia unui incident recent care m-a bulversat destul de serios, m-am simtit brusc descurajata.
In general, cred ca jocul si frumosul sunt mai mult decat simplu escapism (si doar asta si tot n-ar fi putin lucru), sunt un mod de viata, esentialul, ceea ce poate sa ne mentina vii, umani. Evident, sunt subiectiva, neavand inclinatii gnostice sau mistice.
Cu buna stiinta confund jocul cu viata. Il aleg nu doar dintr-o tendinta de a nu ma lua pe mine insami sau pe ceilalti in serios (cred ca am spus nu de putine ori cat de ridicola gasesc auto-aprecierea excesiva si seriozitatea cu care unii oameni mari se trateaza pe sine cat si evenimentele care graviteaza in jurul ego-ului dumnealor), cat si din spirit practic si, probabil, dintr-un pic de lasitate. Jocul iti permite sa cazi, sa pierzi, sa gresesti pentru ca poti oricand sa te ridici zambind, sa te scuturi un pic de praf si sa reintri sau, in extremis, poti inventa reguli noi.
Daca stii ca tu insuti esti parte a jocului, toti ceilalti devin prieteni, parteneri la farsa generala, iar rivalitatile sau invidiile sunt doar trecatoare si superficiale, simple roluri pentru buna desfasurare a comediei zilnice.
Si pastrez convingerea ca in fond, fiecare din cei implicati in jocul meu pastreaza o imagine de ansamblu clara, imuabila, neinfluentata de micile schimbari de decor sau de schimbarile de dispozitie ale primadonei care interpreteaza unul din rolurile zilei. Increderea organica in oameni, pe care ma incapatanez sa o pastrez, se bazeaza tocmai pe aceasta convingere, ca umanitatea, spiritul primeaza si ramane constant, iar toate celelalte nu sunt decat multele fete ale jocului.
Daca solutia pentru traiul marunt, zilnic, o gasesc in ludic, umpland zilele (nu de putine ori mi-a fost reprosata lipsa de maturitate si superficialitatea, fuga continua si lasitatea), in fata deznadejnii, a absurdului si angoasei ramane lirismul, refugiul in frumos. Chiar presupunand ca nu am sa descopar ratiuni suplimentare pe parcurs, gasesc ca se poate trai, si chiar destul de placut.
Si cu toate astea, incidente precum cel de care aminteam in prima fraza sunt de natura sa ma opreasca (pe mine cea imatura, superficiala si apucata) si imi dau presimtirea unei realitati in oglinda. O intamplare din cotidian, fortuita, poate avea un impact decisiv si poate schimba hotarator cursul lucrurilor. In astfel de situatii jocul isi pierde rostul si ma trezesc lipsita de curaj in fata celor mai marunte actiuni.
In cazul de fata e vorba de un accident petrecut cuiva drag mie. O zi intreaga am tremurat la gandul ca ar fi putut sa se sfarseasca mult mai rau, ca totul a revenit la firesc gratie unei pronii neintelese, si chiar si acum nu sunt chiar sigura ca firescul este firesc.
Astfel de situatii scapa oricarui control sau viziuni anticipative si iti dau imaginea fragilitatii edificiului propriu, construit cu atata grija si pe care ne sprijinim cu atata incredere.
m-am intrebat cat din edificiul personal e constructie proprie si cat e pleava, deluviu, materie adusa de vant si apa, intamplator, fara ca macar sa imi realizez pe ce asezam urmatoarea caramida. De cate ori o intamplare marunta, uneori nici macar remarcata, nu s-a dovedit providentiala pentru tot cursul ulterior al lucrurilor. Un accident, un telefon, un autobuz luat in directia gresita, o ora chiulita de la scoala sau o efuziune impulsiva.
Niciodata nu i-am crezut pe cei ce sustin ca daca ar fi sa se intoarca in timp ar lua exact aceleasi decizii. Mi se pare mai degraba resemnare decat automultumire. Eu, daca ar fi, stiu cel putin o duzina de situatii in care as lua cu totul alte decizii, desi probabil ca nu mi-ar fi de mare ajutor pentru ca astfel as deschide calea pentru o serie de greseli nou-noute.
si atunci, sa-mi fie permisa descurajarea din seri cum e cea de fata. Seri in care neprevazutul nu e de natura sa imi suscite o curiozitate nerabdatoare, ci mai degraba ma face sa dau doi pasi inapoi si sa mai sed un pic sa cuget.

povestea frumoasei... partea a treia si ultima

dintre tufe de zmeur si duzi, in lipsa unui antemergator care sa ii anunte prezenta dupa cuviinta, printesa isi facu intrarea cam precipitata in luminisul care gazduia grupul zgomotos ce-i atrasese atentia. in marginea padurii se opri, isi aranja in graba rochia, isi drese glasul si facu o reverenta cu toata gratia pe care o putea manifesta in circumstantele date.
nici o reactie... "probabil nu m-au auzit", isi spuse printesa usor contrariata, si incerca inca o data aceeasi abordare, de data aceasta facand cativa pasi in fata si incercandu-si glasul cu mai multa convingere. nimic... trecerea vantului printre copaci sau caderea unei frunze ar fi suscitat tot atata interes cat aparitia-i protocolara.
atata lipsa de consideratie pentru prezenta-i regala era de neconceput, astfel incat, nedumerita si ramasa fara capacitate de reactie, printesa se decise sa ii observe pe cei intre care nimerise: o multime ciudata, barbati si femei imbracati scandalos si neglijent in acelasi timp, cu pantaloni care lasau gambele la vedere, niste pantofi hidosi, aceiasi si pentru barbati si pentru femei, camasi ciudate, fara maneci, in culori tipatoare si care se mulau dupa formele generoase masculine sau feminine, dupa caz.
daca imbracamintea lasa de dorit, bijuteriile in schimb erau menite sa compenseze saracia vestimentara. lanturi aurite, opulente, inele care ar fi concurat cu succes sigiliul regal, cercei mari, rotunzi in urechi, si ei tot de aur. desi lucratura era grosolana, printesa trebui sa admita abundenta si isi spuse ca cei care purtau astfel de bijuterii nu puteau fi decat de vita aleasa...
"mancati-as, printeso, de unde ai aparut?" veni o voce inspre urechile-i delicate, intrerupandu-i brusc procesul analitic. intrebarea fu insotita de chicoteli si comentarii infundate din partea celorlalti membri ai grupului, care nu ii dadeau timp sa raspunda cu demnitatea cuvenita.
"cel putin imi cunosc statutul, chiar daca atitudinea e departe de normele de protocol", gandi printesa intrigata, si, amintindu-si ca de trei zile nu beneficiase decat de darurile padurii, dar si imboldita de unele mirosuri care veneau dinspre focul in jurul caruia se adunase grupul cu pricina, se decise sa se abata (doar de data aceasta) de la protocol pentru a raspunde intrebarii prea putin formale.
"tocmai am coborat din camera mea din turnul de fildes, cel de peste sapte vai si sapte munti. am descins doar temporar, asadar pot onora nobila intrunire doar pentru o scurta perioada de timp. caci, sunt sigura, lipsa mea din turn a provocat deja destula panica. dar, daca tot ma aflu printre domniile voastre, cred ca ar fi necuviincios sa va lipsesc de prezenta mea pe durata cinei la care banuiesc ca planuiati sa va asezati.."
cam asta fu punctul in care unul din cei din audienta reusi sa inchida gura si sa isi adune toate gandurile intr-o forma coerenta: "moaaaammmaaa, asta a fumat mai mult ca noi!" ca sub efectul unei formule vrajite, toti ceilalti membri ai audientei capatara glas tradus intr-un valmasag de replici si rasete.
nevoita sa isi intrerupa abrupt discursul, din ce in ce mai intrigata, simtind ca obrajii i se imbujorau si ochii i se umpleau de lacrimi inciudate, printesa izbuti totusi sa priceapa ca partea masculina considera ca, desi vorbele ei erau complet lipsite de noima, aspectul princiar ii crea un avantaj care i-ar fi facilitat accesul in societatea paduratica, pe cand opinia feminina se arata mult mai critica la adresa tinutei emfatice ... sau cel putin cam astea erau impresiile pe care, mai degraba intuitiv, printesa le atribuia grupului, pentru ca din manifestarile verbale cu greu s-ar fi putut ajunge la aceeasi concluzie.
iritata, simtind oboseala ultimelor trei zile si o foame cum numai un om (fie el si de os regesc)care n-a mancat in ultimii 400 de ani poate sa simta, printesa izbucni intr-o solicitare intempestiva: "dar bine, oameni buni, n-aveti de gand sa-mi dati ceva de mancare?!"
ei, aici se pare ca printesa gasise o portita de comunicare. lasand la o parte comentariile rautacioase sau doar amuzate, cativa din grup (care pana la urma, in ciuda aspectului ciudat si a lipsei de instruire evidente, erau cat se poate de umani) decisera ca nou-venita arata la randul ei destul de uman (in ciuda aspectului ciudat si a ignorantei evidente) si cum procesele gastronomice care se desfasurau in imediata proximitate erau aproape de final o invitara sa ia parte la festinul cu mici si bere.
....
tanara iesi grabita din TT-ul decapotabil, cu numere rosii (cadou de la iubi), grabita si un pic neindemanatica pe tocurile cui, cu o mana activand inchiderea centralizata si cu cealalta scotand mobilul din poseta roz Vuitton (tot de la iubi, cadou mai vechi care deja nu se mai incadra in tendinte). "nu fata, nu stau mult. dar trebuie sa imi cumpar o rochita ceva, ca nu am ce sa pun pe mine sambata seara. ieri am stat o ora in fata sifonierului, si abia am reusit sa gasesc o bluzita acceptabila. era cat pe ce sa nu ajung, imagineaza-ti.
tot cautand am gasit o vechitura din matase, cu panglica in talie. nu stiu de ce, cand am vazut-o am avut impresia ca trebuia sa ajung neaparat undeva.... asa ca mi-am zis ca trebuie sa ies la cumparaturi.
da fata, vin si eu la solar in vreo ora, asa. fa o rezervare pe Ileana Cosanzeana.."

povestea frumoasei care s-a trezit cam tarziu - partea a doua

pentru prima data in existenta ei princiara (care acum ii aparea vaga, ca intr-un vis, in timp ce visul si somnul ii apareau mai aproape de starea naturala a lucrurilor) frumoasa noastra era pusa in incurcatura. nu numai ca platourile erau goale, acoperite doar de o spuza verzuie cu un aspect nu tocmai atragator, dar nici clopotelul cu care chema slujnicele nu se gasea la indemana. mai mult, printesa avu banuiala ca oricum sunetul clopotelului ar fi ramas fara raspuns.

de cand se trezise era coplesita de impresii noi, vedea si pipaia pentru prima data dupa o lunga amorteala, si fusese prea preocupata de propria faptura ca sa ia nota cum se cuvine de cele din jur. acum, sub impulsul celor mai primitive necesitati, printesa fu frapata de cea mai evidenta dintre infatisarile realitatii in care se trezise: se gasea cu desavarsire singura. totul in jur era cazut in amortire de atata timp, incat cu greu ti-ai fi putut imagina ca zidurile ivorii au putut adaposti la un moment dat viata.

printesa insasi avu o ezitare. nu era sigura daca vechea ei existenta, cu balurile, curtea, doamnele elegante si frivole, domnii galanti si impopotonati, intrigile, zgomotul, festinurile, puzderia de admiratori si atentia continua cu care era inconjurata, daca toate acestea, asadar, au existat candva cu adevarat sau au fost doar in inchipuirea ei adormita. totul acum aparea incremenit, rece si mort, si atat de departe de imaginea cu care ea adormise incat propriile-i simturi nu-i mai pareau de incredere.

unul din simturi, totusi, nu-i dadea pace. zgomotele suparatoarea si senzatia neplacuta din zona sub-costala nu numai ca ii confirmau in cel mai senzorial mod cu putinta realitatea existentei in care se trezise, dar puneau pe planul al doilea dezgustul la vederea celor din jur si nemultumirea la adresa lipsei de consideratie a curtenilor. tot pentru prima data, dupa cum avea sa realizeze printesa noastra, era nevoita sa intreprinda personal ceva pentru remedierea situatiei.

e curios cum simturile cele mai banale se pot dovedi uneori extrem de mobilizatoare. dupa inca o evaluare rapida a starii de fapt printesa isi lua inima in dinti si se decise sa coboare personal din turnul ei de fildes. se gandi sa lase un semn printului, in cazul in care ar fi aparut in lipsa-i, dar, in afara de pergamentul ursitoarei, care la cea mai mica atingere s-ar fi facut farame, prin preajma nu se gasea nici hartie nici condei, asa incat se decise sa isi asume riscul, cu gand de a se intoarce imediat ce problema ar fi fost rezolvata.

zis si facut. dupa usi sinistre, scari in spirala, panze de paianjen si semiobscurul coridoarelor inguste, printesa se trezi in plin soare, in marginea padurii. clipi de cateva ori, speriata si incantata in acelasi timp, si trase cu nesat aer in piept. era ceva timp de cand respirase numai aerul inchis si prafuit al camarutei din capatul turnului, prin urmare pasi in natura cu incantare si sovaire, ca un copil care incearca cu varful degetelor valurile marii. o incerca o stare extatica, simturile toate ii erau deschise, si nu isi mai satura ochii de verde, auzul de ciripituri, iar daca nu ar fi avut constiinta rangului ar fi alergat desculta prin iarba ca cea mai simpla dintre taranci.

aerul proaspat tras in plamani avu darul sa starneasca si mai rau pofta de mancare a printesei noastre, si sa o aduca cu repeziciune cu gandul la chestiuni mult mai pragmatice. dintr-o data incantarea o parasi si plonja in cea mai adanca deznadejde.

din nou se impune o paranteza care sa ne ajute sa cunoastem mai bine tanara noastra printesa. poate era de vina varsta, poate compania doamnelor de curte, langa care crescuse, sau poate usurinta cu care obtinea tot ce ii trecea prin capsorul balai, dar natura ii era din cele superficiale si inconsecvente, incapabila sa urmareasca o idee pana la capat sau sa se aplece asupra unui simtamant pe o durata ceva mai lunga de timp.

urmatorul stimul ii distragea atentia si o acapara cu toata fiinta, sarea cu usurinta de la o stare si de la o idee la alta, punand in fiecare din starile antagoniste toata convingerea si in fiecare idee toata luarea aminte. poate asa se explica oboseala placuta si inexplicabila cu care se retragea in fiecare seara in iatac, oboseala care o indreptatea sa creada ca are o viata extrem de ocupata si palpitanta desi, daca ar fi fost sa numeasca un lucru concret pe care il facuse in decursul uneia din zilele perfect identitice, capsorul balai ar fi fost supus unui efort serios de concentrare fara rezultat.

un psiholog probabil ar fi considerat personalitatea ei cvasi-bipolara iar un om serios, din cei coplesiti de propria insemnatate si lipsiti de simtul umorului, ar fi gasit-o un pic cam alintata. dar cum nu este nici un psiholog sau vreun om serios pe aici, putem sa ne intoarcem la printesa noastra pe care am abandonat-o nepermis de mult in marginea padurii.

dupa ce isi planse un pic de mila, incepand sa realizeze ca lamentarile sunt cat se poate de neproductive, se hotari sa isi incerce norocul prin padurea nesfarsita. cum simtul orientarii in timp si spatiu ii lipsea cu desavarsire, singura solutie viabila i se paru sa intoarca spatele turnului si sa se inscrie pe o traiectorie descendenta care, in cazul in care lumea nu s-ar fi terminat undeva in imediata proximitate, existand riscul sa cada peste marginile ei, ar fi trebuit sa conduca undeva in mijlocul unei aglomerari sociale.

si merse, si merse, cale lunga sa-i ajunga, pe carari demult nebatute si prin hatisuri din cele mai fioroase, dupa un traseu imaginar pe care il pierdea intr-un lastaris pentru a-l regasi cativa metri mai incolo intr-o pata de lumina. dadu peste izvoare care ii potolira setea si gasi niscaiva fragi care ii mai domolira foamea, isi incropi culcus la radacina vreunui fag uitat de vreme, si, dupa trei zile si trei nopti, i se paru ca aude glas omenesc.

printesa se opri si isi ascuti auzul: o muzica barbara, cu un ritm ce amintea de satrele de tigani ce poposeau vara pe langa zidurile cetatii de scaun, barbatii incercand sa isi vanda tingirile de cositor si femeile dand in ghioc. da, era limpede, pe langa muzica galagioasa se auzeau voci omenesti. printesa isi retinu un chiot si, daca n-ar fi fost starea de sfarseala care incepea sa puna stapanire pe ea, si o vaga urma a constiintei rangului pe care o simtise mai devreme, ar fi luat-o la goana inspre latura padurii care adapostea sunetele cu pricina...