joyeuses fetes

iesind pe usa, azi dimineata, in timp ce amestecam in gand mormaieli nemultumite la adresa ghetii de pe parbriz si a programului care incepe invariabil, de luni pana vineri, la 8.00 a.m., m-a lovit o revelatie: peste mai putin de o saptamana vine Craciunul! ideea a venit, a poposit vreme de cateva secunde si a plecat asa cum a venit, fara sa imi lase o impresie pregnanta.

mai tarziu, la birou, in timp ce imi administram necesarul zilnic de cofeina, incercam sa imi pun ordine in idei pentru o noua zi de luni si inregistram pe fundal vagi ritmuri de colinde la radio, m-am intrebat unde si cand am pierdut spiritul Craciunului. in locul entuziasmului sarbatoresc experimentez o stare de apatie infrigurata, cu buna-dispozitie a unui urs fortat sa isi paraseasca barlogul caldut si intunecos pentru a duce la indeplinire targete de sfarsit de an. pun la indoiala necesitatea oricarei actiuni si elimin fara urma de regret pe cele pe care nu le consider stringente, gasesc zapada mai mult rece decat alba, luminile de pe strazi nu fac decat sa-mi aminteasca cat de scurta e ziua si cat de dor mi-e de soare si, decat sa ma imbrac, mai degraba nu ies din casa.

 trecerea in revista a complexelor stari de lehamite descrise mai sus a fost si un raspuns la intrebarea despre cand si unde. pierd din spiritul sarbatorilor cate un pic, pe masura ce trece timpul si ma las antrenata, vrand-nevrand, de angrenajul socialo-consumerist pe care il confund de multe ori cu viata, printre betoanele orasului.

cand eram copil, la Dorna, zapada era infinit de alba iar gerul o facea sclipitoare si aspra, cat sa scartie sub bocanci. multele grade sub zero n-aveau darul sa ne tina in casa, desi aveam manusile si urechile inghetate bocna si numai foamea cea mai crunta ne convingea sa ne strangem de pe ulite. in fiecare an anticipam Craciunul cu cate o luna mai devreme, cu nerabdare si incantare, pentru ca asta insemna vacanta, Irozi si colindatori, sorici si cozonaci, brad impodobit in comun in Ajun si miros de cetina, partie de folie pe Obcioara, cadouri descoperite fara gres si fara exceptie cu o zi mai devreme.  

in continuare, pentru mine, Sarbatorile au farmecul lor la munte, unde nimic nu s-a schimbat de cand eram copii, si unde regasesc entuziasmul copilariei. si cum anul asta ajung la Dorna abia in ajun de Craciun, mi-am propus sa ma mobilizez, sa imi introduc fortat o doza de spirit de sarbatoare in vene si sa imi demonstrez ca pot intra in atmosfera festiva si printre blocuri si targete. revin dupa Craciun sa va povestesc daca si cat mi-a reusit.

isn't it ironic?

intotdeauna am refuzat sa ma las convinsa de explicatii deterministe in ceea ce priveste evolutia si actiunile personale, fie ca e vorba de determinarile substantiale antice - stat - familie - destin, de determinari metafizice sau de cine stie ce obscure determinari mistice. dimpotriva, ader la ideea moderna, de factura existentialista, ca omul este liber si responsabil de propriile actiuni, nu doar din convingere cat din dorinta de a fi convinsa, preferand autodevenirea unui optimism determinist ambiguu.

despre cum inteleg ideea de libertate am mai vorbit in niste posturi mai vechi, si nu revin acum pentru ca in mare parte parerile mele au ramas aceleasi. bineinteles, se impune si aici nevoia unor nuantari si particularizari dar, in ultima instanta, in conditii de trai normale (termen vag si insuficient, stiu, dar o dezvoltare pe tema asta ar cere singura un post mai serios decat asta), suntem si ramanem liberi.

cu toate acestea, o serie de conjuncturi, evenimente contingente, farse jucate de viata sau insiruire de coincidente ma surprind si pun sub semnul intrebarii posibilitatile devenirii proprii. mi-a ramas in memorie o stire despre un accident rutier, ca urmare a neatentiei la volan. barbatul care conducea vorbea la telefon cu logodnica lui, cu care trebuia sa se casatoreasca in zilele imediat urmatoare, iar aceasta a trait accidentul de la capatul celalalt al telefonului. mi-am imaginat cat de fericiti erau cei doi, planurile pe care si le faceau, nerabdarea de a se revedea, de a se auzi,  nerabdare care a fost si cauza accidentului care le-a anulat atat de brusc planurile.  n-am putut sa nu ma gandesc ca viata are uneori un mod ciudat de a ne zadarnici planurile si de a ne reaminti cat de marunti suntem in fond.

nu poti sa nu te intrebi daca e pur intamplator sau e actiunea unei pronii misterioase, cu un macabru simt al umorului. Camus, spre exemplu, a trait toata viata cu teama unei morti premature, datorata tuberculozei. inca de la 20 de ani a suferit de pe urma bolii, a incercat nenumarate tratamente, intr-un final, datorita progreselor din medicina, a reusit sa invinga boala, pentru a sfarsi stupid, in unul din cele mai prolifice momente din viata, intr-un accident de masina.

evident, contingentul nu are doar implicatii negative, insa acestea sunt cele ne frapeaza si ne raman in memorie cu predilectie. suntem mai degraba tentati sa ne oprim intrebatori in fata ironicului si trecem firesc pe langa coincidentele fericite. o intalnire providentiala poate influenta tot cursul ulterior al vietii, si nu de putine ori astfel de intalniri apar chiar in momentele de singuratate si deznadejde, atunci cand sunt mai putin asteptate.

bineinteles, chiar si in fata fortuitului ne ramane liberul arbitru. cu toate acestea, revin si ma intreb cat din propria existenta este constructie proprie si cat se datoreaza neprevazutului, unei serii de intamplari mai mult sau mai putin fericite.

noiembrie din nou

zilele astea de inceput de noiembrie vin inevitabil cu un iz racoros si salciu, cu miros de frunze putrede si presimtirea iernii, in ciuda soarelui anemic si neconvingator. in general nu imi place trecerea spre iarna, dispozitia si energia imi sunt dependente de lumina si soare, dar despre asta m-am mai plans intr-o alta toamna:
http://selasspot.blogspot.com/2008/11/atat-de-toamna.html 


de data asta, insa, noiembrie imi e pe plac. sa fim intelesi, energia si creativitatea se afla si acum cote sensibil scazute, comparativ cu orice alta luna a anului, si probabil intr-un alt an m-as fi lamentat si scandalizat din cauza traiului neproductiv pe care il duc. insa nu anul asta.. de asta data noiembrie vine cu zile pline de bucurii micute si suficiente, linistite si parfumate, cu un soare galbui si domol si cu o stare de moleseala multumita care, pentru neavizati, ar putea trece usor drept lene.

am (re)descoperit o multime de placeri marunte care, fiecare la randul lor, imi sunt indeajuns pentru a-mi umple sufletul si zilele:
- cate un weekend grabit la Dorna, in care sa bat muntii deja iernatici, sa simt miros de cetina si pamant reavan, sa stau de vorba cu Mica si surorile si sa ma rasfat cu bunatati cum numai acolo se gasesc, fara pic de mustrari de constiinta;
- cate un film seara, in bratele iubitului, urmarit doar pe jumatate, si diminetile in care renunt la timpul dedicat gatelilor femeiesti pentru a mai sta cateva minute cu el, la o cafea, cat sa ne mearga bine ziua;
- mirosul de gutui la cuptor cu miere si scortisoara;
- cate o amiaza de sambata calduta, pe o banca in parc, cu o carte in mana, ignorand cu desavarsire forfota de pasi din jur;
- ciocolata amaruie cu portocale si merele brumate;
- cate o plimbare cu fosnet de frunze moarte sub talpi si galben-roscat in privire;
- conversatiile interminabile cu Nico la telefon, razand in nestire, fara sa putem preciza, daca ar fi sa ne ia careva la intrebari, care din subiecte s-ar dovedi atat de hilar incat sa justifice crizele de veselie;
- cate o ceasca de ceai cu prietenele, vorbind vrute si nevrute si facand planuri grandioase ce includ de obicei crasme, teatre sau expozitii...

si alte maruntisuri asijderea, de natura sa intervina reconciliant in favoarea lunii noiembrie. s-ar parea ca, in cele din urma, nu e o luna chiar atat de neprietenoasa...

la cuisine francaise vs. experimentul 001

saptamana trecuta vizitai plaiurile frantuzesti. motiv de mare incantare, avand in vedere ca Parisul e in my top 5 intre orasele pe care le-am vazut pana la data zilei, si motiv de adaos de kilograme, avand in vedere slabiciunea pe care o am pentru bucatele si vinurile frantuzesti.

am sa trec rapid peste impresiile legate de atmosfera pariziana, dar e musai mentionez cate ceva numai pentru a-i contrazice pe paris-scepticii care nu vad decat mizeria din periferii, populatia colorata si stramba dezgustati din nas la mirosurile suspecte de prin metrouri.
e adevarat, Parisul detine toate cele de mai sus, dar astea sunt doar cateva dezavantaje minore specifice oricarei metropole europene de atari dimensiuni.

in schimb, arhitectura este una din cele mai spectaculoase din Europa, braseriile si terasele desfasurate pe trotuare au un aer cochet si intim, in ciuda amplasarii deschise, in contact direct cu trecatorii, stradutele din Montmartre sunt impanzite de turisti care cerceteaza buticurile de antichitati si suverniruri, cheiurile Senei gazduiesc atemporalii bouquinists , fiecare din podurile de pe Sena este o opera de arta iar zona Pigale - Clichy are un aer boem si decadent irezistibil. nu mai pomenesc nimic de muzee si de deschiderea culturala, pentru ca m-as intinde prea mult iar eu pornisem cu povestitul despre chestiuni dionisiace.

daca e vorba de mancare, nimeni nu-i concureaza pe francezi: foie gras, fructe de mare, croissants si pain au chocolat, crepes si galletes, tarte cu mere si mousse de chocolat, vin rosu sau bere alba. trebuie sa recunosc, vorba lui Wilde, ca pot rezista la orice, numai la tentatii nu. prin urmare, m-am bucurat din plin de oferta locala si am decretat cantarul drept inamic no. 1 pentru urmatoarea perioada de timp.

cand m-am intors, Dani isi descoperise veleitatile stiintifice si gastronomice combinate intr-o singura actiune de proportii: experimentul 001, a carui fisa descriptiva poate fi consultata mai jos (treceti rogu-va cu vederea aspectul ponosit, datorat conditiilor de lucru vitrege din laboratorul - bucatarie personala). produsul final al sus-numitului experiment s-a concretizat in vreo trei feluri de mancare + sosul aditional, care, desi nu excelau ca forma de prezentare, s-au dovedit extrem de gustoase. am adaugat desertul frantuzit cu care venisem in bagaje si o sticla de Ouzo primita cadou de la Nico (vestigiu grecesc) si am incheiat glorios saptamana, preocupate numai de cele lumesti.

dupa toate astea, a trebuit sa ii recunosc lui Dani niste talente nebanuite pana ieri seara, iar mie mi s-au spulberat ultimele iluzii legate de capacitatile volitive.

the pillow book

capodopera lui Peter Greenaway, unul din filmele pentru care cuvintele nu vor fi niciodata de ajuns.
este, in primul rand, o incantare vizuala. cadru cu cadru, filmul este o succesiune de imagini de o frumusete tulburatoare, senzuala, penetranta. nici un detaliu nu este lasat la voia intamplarii si nici un simbol nu este de prisos.
vizual, filmul te absoarbe de la un capat la celalalt. intr-atat, incat esti in pericol de a fi distras de la sirul povestii. o poveste despre arta si dragoste, ca scopuri supreme si cai de scapare, o celebrare a frumusetii omenesti si a creatiei, o poveste despre cautare si moarte, ca simbol al vesniciei.
este un film pe care trebuie sa il vezi singur, pe indelete, pentru a surprinde fiecare nuanta si a savura fiecare sunet, care te transporta intr-o stare de tristete voluptoasa.
trailer:

crapa de toamna

Ioana

tanti Ioana, cum o cunosteam noi in copilarie, sau Ioana lui Vermesan, in identificarea vecinilor de la Dorna. O femeie maruntica, subtire si vioaie, fara varsta. In tinerete fusese probabil frumoasa, desi nu cred ca a fost vreodata constienta de propria frumusete, sau, daca a fost, nu cred ca a pus niciodata pret pe insusirile fizice, dintr-un amestec de modestie si timiditate.

Cand am cunoscut-o noi parul, odinioara blond, ii era aproape complet alb, insa era inca bogat si il purta lung, intr-o coada impletita care ii ajungea pana la brau. Ochii albastri isi pierdusera stralucirea, in schimb avea pielea neteda, trasaturile regulate, tinuta dreapta si era iute in miscari, cu un aer de fetiscana nerabdatoare.

De o bunatate nemarginita, avea pentru noi, cele trei fete ale Micai, slabiciunea specifica femeilor trecute de o anumita varsta fara sa aiba copii, si nu mai contenea cu laudele (pe care noi ne grabeam sa le credem). Drept urmare, de fiecare data cand ne vizita tanti Ioana capatam convingerea ca rar se mai puteau gasi pe fata Pamantului fete la fel de ascultatoare, istete sau frumoase precum noi, cele trei cu stea in frunte. Ca sa fiu credincioasa adevarului istoric, trebuie sa redau epitetul complet, care varia, de la fata la fata: "grasa si frumoasa, ca o ciresica" sau "alba si frumoasa", sau alte asocieri asemenea, insa noi, nepunand la indoiala buna credinta a tantei Ioana, ne explicam jumatatile mai putin magulitoare ale complimentului printr-un gust invechit pentru frumusetea secolului trecut si pastram jumatatea care se potrivea propriilor criterii estetice.

Daca o vizitam noi pe ea (ceea ce se intampla destul de rar, avand in vedere ca ea locuia jos, intre oameni, iar noi tocmai in Obcioara), ne acorda acces nelimitat in toate cotloanele casutei joase, varuite in alb, cu camere mici si cam intunecate, pe care o locuia. Dupa ce ne potoleam curiozitatea, negasind mare lucru, de fapt, prin cele cotloane, ne astepta cu paine cu lapte si cu zahar sau alte bunatati la fel de alese, carora insa noi le acordam o apreciere demna de cea mai sofisticata "cuisine".

B'Aurel (Badea Aurel sau Aurel Vermesan pentru aceeasi localnici dorneni) era pentru noi un mos, prin urmare nu se putea spune despre el daca era frumos sau urat. Daca stau sa ma gandesc acum, as zice ca mai degraba al doilea adjectiv i s-ar fi potrivit, dar cine mai sta sa se gandeasca?

In jur de 60 - 70 de ani, alb si el si cu parul mereu in neoranduiala, un pic certat cu curatenia, dupa cum vadeau hainele ponosite si unghiile vesnic innegrite, si cu o pasiune neostoita pentru licorile bahice, B'Aurel a fost vreme de ani de zile singurul nostru vecin pe toata fata Obcioarei. Nici acum nu stiu exact cum a ajuns sa ocupe bordeiul din varful muntelui. Despre viata pre-Obcioara a lui B'Aurel se vorbea cam in soapta si pe cat posibil fara ca noi, copiii, sa ne aflam prin preajma. S-ar parea ca se tragea de undeva din zona Ardealului, si ca unele conflicte cu legea il impinsesera sa ia calea muntelui, detalii suficiente pentru ca noi sa ne formam o imagine fabuloasa despre B'Aurel cel tanar, despre care ne inchipuiam ca infaptuise vajnice ispravi de haiducie, trecand prin incercari si aventuri nemaivazute, si numai nedreptatile autoritatilor haine l-au impins sa fuga departe de lume si de locurile natale.

Noi am apucat sa cunoastem un B'Aurel fara nici un fel de avere si fara trecut, pana si bordeiul in care si-a petrecut sfarsitul vietii fiind proprietatea Ioanei. Bordeiul isi merita pe deplin numele. O constructie din lemn, cu o singura incapere, cu geamuri minuscule astupate cu hartie impregnata de grasime, pe care intra un dram de lumina, cu o usa pe care un om in toata firea trebuia sa se strecoare dar prin care noi trei navaleam inauntru fara nici un fel de dificultate. Camera era joasa si stramta, adapostind un pat, tot din lemn, acoperit cu o saltea de paie, o soba din caramida, varuita, cu focul tot timpul aprins. In ciuda saraciei lucii, bordeiul lucea de curatenie, ceea ce pentru noi era un mister avand in vedere aspectul vadit constrastant al locatarului. Probabil in mare parte era meritul tantei Ioana.

Si aici noi trei aveam drepturi depline. Cate o vizita la bordeiul lui B'Aurel ne lua o zi intreaga, la cate lucruri gaseam de facut in suprafata semiobscura de cativa metri patrati. B'Aurel ne povestea, ne canta, ne hranea sau - teribila imprudenta - ne lasa sa gatim, iar daca ne-am fi decis sa rasturnam asezamantul cu hogeagul spre sol cred ca n-ar fi avut nici o obiectie, ba chiar ar fi dat o mana de ajutor. Un lucru era cert, mosul asta atat de bun si de pasnic nu avea cum sa fi gresit cu ceva in tinerete, ceea ce ii sporea imaginea mitica.

Mai tarziu mi-am dat seama de marea dragoste care i-a legat pe cei doi, si i-am privit intr-o alta lumina. N-am putut sa nu ma intreb cum o fi ajuns omul asta, care nu mai era nici tanar, nici frumos (daca o fi fost vreodata) sa o cucereasca pe Ioana si sa o impinga la compromisuri nemaivazute pe plaiuri dornene. Nu numai ca i-a ramas alaturi tot restul vietii, fara ca macar sa treaca prin apropierea vreunui popa, infruntand astfel opinia micii societati de oameni gospodari de la poalele muntelui si dand prilej la nenumarate discutii (tot in soapta), dar vreme de aproape 20 de ani tanti Ioana a urcat in fiecare zi, iarna sau vara, pe ploaie sau soare, cale de vreo sapte kilometri pe munte, pentru a ajunge sa il vada pe B'Aurel. Rareori ramanea peste noapte, avand responsabilitatea propriei gospodarii de jos, dintre oameni. Insa in fiecare dimineata, cu punctualitate neabatuta, taia muntele de-a dreptul, pieptis, ca sa ajunga la omul ei. Am avut ocazia sa ne dam seama ca inca se iubeau, cu pasiune chiar, in ciuda varstei, si asta numai datorita lipsei de discretie specifice copiilor si a modului navalnic in care obisnuiam sa ne facem intrarea, pentru ca altfel tanti Ioana dadea dovada de retinere si pudoare si n-ar fi indraznit nici un gest nelalocul lui fata de noi sau oricine altcineva.

B'Aurel a murit de multi ani, si amintirile despre el s-au estompat treptat. Nici macar n-am ajuns la inmormantarea lui, fiind prinsa prin vreo sesiune. Nu cred ca s-a suparat, stiindu-i atitudinea recalcitranta la adresa bisericii si a procesiunilor religioase. M-am intrebat insa ce a facut tanti Ioana a doua zi dupa inmormantare, nemaiavand unde sa plece in fiecare dimineata. Cate dimineti goale o fi infruntat pana sa se resemneze sa ramana intre oamenii de jos. Am auzit ca ar fi fost bolnava, probleme cu picioarele, uzate de prea multe drumuri. Cred insa ca mai degraba picioarele i-au cedat devenindu-i brusc inutile. In rest, a ramas la fel.

Zilele astea mi-am amintit de ea. La urmatorul drum la Dorna e musai sa ii fac o vizita, in noua-i locuinta. Ma intreb daca ea isi mai aduce aminte de noi.Si poate aflu mai multe detalii..

en effet, la vie est toujours belle

je le trouve apres avoir repris un peu du gout de la liberte

nimic, zero, gol...

la asta se rezuma tot. halal constatare, o sa ziceti, dar mi-a fost necesar destul de mult timp ca sa ajung la constatarea asta. neingaduit de mult chiar, pentru a realiza ca nu stiu nimic.

cautari fara finalitate, intrebari ramase deschise, drumuri care nu duc nicaieri, toate se dovedesc cronofage si sterile. confundarea voita a scopului cu drumul, incercarea de a gasi un sens in cautarea insasi, indaratnicia de a crede ca idei abstracte cum sunt frumosul sau ratiunea pot oferi un sens real, aflat pe o cale laturalnica traiului cotidian, toate astea mi se par acum naivitati puerile, de strut ascuns cu capul in nisip.

ca orice specimen biped, inzestrat cu darul constiintei de sine, am avut infumurarea sa cred ca existenta asta marunta nu poate fi totalmente arbitrara, atata timp cat mi-a fost dat sa iau aminte de ea. intuitiv, mai degraba, decat rational, am realizat ca, in fapt, cele doua, constiinta si contingenta existentiala sunt independente. simpla, luarea aminte la sine nu ofera nici macar o explicatie, daramite un scop.

si atunci, mi-am zis, nu ramane decat sa imi creez unul. pana sa descopar cum si de ce sa traiesc pentru mine, am crezut ca pot trai la fel de bine pentru altii, si poate asta e singurul mod de a trai posibil.

am crezut ca o buna justificare ar fi munca, creatia, singurele capabile sa ofere o utilitate si o justificare. aiurea. de fapt ma scald intr-un diletantism absolut si generalizat, reusind sa emit doar franturi de idei lipsite de interes pana si pentru mine, execut zilnic sarcinile unei munci de o utilitate vremelnica si indoielnica, si reusesc sa dau dovada de suficienta luciditate cat sa apreciez propria mediocritatea. si de fapt, sunt nevoita sa recunosc o lipsa a ambitiilor explicabila prin imposibilitatea definirii unui tel clar.

am crezut ca stiu sa iubesc, cand de fapt nu stiu nimic despre iubire. nu reusesc sa trag nici un invatamant din suferintele resimtite, sa le evit pe cele viitoare, si nici nu reusesc sa trec cu usurinta de vinovatia suferintelor provocate. iubesc iubirea in continuare, de fiecare data ma daruiesc cu toata fiinta, doar ca dau dovada de o lipsa de discernamant cronicizata in a alege sa iubesc acei barbati care n-au ce face cu toata fiinta mea. (in fond, suntem dez-amagiti numai din cauza ne-am amagit in prealabil. celalalt n-are nici o vina). si, pe de alta parte, ma descopar cu surprindere obiect al afectiunii unor barbati carora nu pot sa le daruiesc nici a mia parte din iubirea de care ma stiu in stare. iar daca ies din cercul vicios totul e fad si lipsit de interes.

am crezut ca stiu sa fiu generoasa, dar de fapt ma surprind meschina, marunta, tinand cu dintii de pretioasa stare de bine la care am reusit sa ajung. de multe ori ma pierd emitand judecati imperfecte atunci n-ar trebui sa arat decat compasiune sau simpatie, ezitanta sau dand cu jumatati de masura.

mda... atata timp ca sa ajung de unde am plecat. zero. si cu toate astea stiu ca de maine o sa pornesc din nou gonind intr-o mie de directii. macar imi mentin mintea ocupata cat sa nu mai simt golul. daca gaseste cineva o solutie acceptabila, orice sugestie e binevenita.

realitatea din oglinda (sau tot asa numai ca pe dos)

pornisem cu degetele pe tastatura pentru a scrie povesti, dar degetele mele nu se afla intr-o dispozitie ludica in seara asta. Lirismul mi se parea inabordabil si, lipsita de mijloacele favorite de evadare si inca sub impresia unui incident recent care m-a bulversat destul de serios, m-am simtit brusc descurajata.
In general, cred ca jocul si frumosul sunt mai mult decat simplu escapism (si doar asta si tot n-ar fi putin lucru), sunt un mod de viata, esentialul, ceea ce poate sa ne mentina vii, umani. Evident, sunt subiectiva, neavand inclinatii gnostice sau mistice.
Cu buna stiinta confund jocul cu viata. Il aleg nu doar dintr-o tendinta de a nu ma lua pe mine insami sau pe ceilalti in serios (cred ca am spus nu de putine ori cat de ridicola gasesc auto-aprecierea excesiva si seriozitatea cu care unii oameni mari se trateaza pe sine cat si evenimentele care graviteaza in jurul ego-ului dumnealor), cat si din spirit practic si, probabil, dintr-un pic de lasitate. Jocul iti permite sa cazi, sa pierzi, sa gresesti pentru ca poti oricand sa te ridici zambind, sa te scuturi un pic de praf si sa reintri sau, in extremis, poti inventa reguli noi.
Daca stii ca tu insuti esti parte a jocului, toti ceilalti devin prieteni, parteneri la farsa generala, iar rivalitatile sau invidiile sunt doar trecatoare si superficiale, simple roluri pentru buna desfasurare a comediei zilnice.
Si pastrez convingerea ca in fond, fiecare din cei implicati in jocul meu pastreaza o imagine de ansamblu clara, imuabila, neinfluentata de micile schimbari de decor sau de schimbarile de dispozitie ale primadonei care interpreteaza unul din rolurile zilei. Increderea organica in oameni, pe care ma incapatanez sa o pastrez, se bazeaza tocmai pe aceasta convingere, ca umanitatea, spiritul primeaza si ramane constant, iar toate celelalte nu sunt decat multele fete ale jocului.
Daca solutia pentru traiul marunt, zilnic, o gasesc in ludic, umpland zilele (nu de putine ori mi-a fost reprosata lipsa de maturitate si superficialitatea, fuga continua si lasitatea), in fata deznadejnii, a absurdului si angoasei ramane lirismul, refugiul in frumos. Chiar presupunand ca nu am sa descopar ratiuni suplimentare pe parcurs, gasesc ca se poate trai, si chiar destul de placut.
Si cu toate astea, incidente precum cel de care aminteam in prima fraza sunt de natura sa ma opreasca (pe mine cea imatura, superficiala si apucata) si imi dau presimtirea unei realitati in oglinda. O intamplare din cotidian, fortuita, poate avea un impact decisiv si poate schimba hotarator cursul lucrurilor. In astfel de situatii jocul isi pierde rostul si ma trezesc lipsita de curaj in fata celor mai marunte actiuni.
In cazul de fata e vorba de un accident petrecut cuiva drag mie. O zi intreaga am tremurat la gandul ca ar fi putut sa se sfarseasca mult mai rau, ca totul a revenit la firesc gratie unei pronii neintelese, si chiar si acum nu sunt chiar sigura ca firescul este firesc.
Astfel de situatii scapa oricarui control sau viziuni anticipative si iti dau imaginea fragilitatii edificiului propriu, construit cu atata grija si pe care ne sprijinim cu atata incredere.
m-am intrebat cat din edificiul personal e constructie proprie si cat e pleava, deluviu, materie adusa de vant si apa, intamplator, fara ca macar sa imi realizez pe ce asezam urmatoarea caramida. De cate ori o intamplare marunta, uneori nici macar remarcata, nu s-a dovedit providentiala pentru tot cursul ulterior al lucrurilor. Un accident, un telefon, un autobuz luat in directia gresita, o ora chiulita de la scoala sau o efuziune impulsiva.
Niciodata nu i-am crezut pe cei ce sustin ca daca ar fi sa se intoarca in timp ar lua exact aceleasi decizii. Mi se pare mai degraba resemnare decat automultumire. Eu, daca ar fi, stiu cel putin o duzina de situatii in care as lua cu totul alte decizii, desi probabil ca nu mi-ar fi de mare ajutor pentru ca astfel as deschide calea pentru o serie de greseli nou-noute.
si atunci, sa-mi fie permisa descurajarea din seri cum e cea de fata. Seri in care neprevazutul nu e de natura sa imi suscite o curiozitate nerabdatoare, ci mai degraba ma face sa dau doi pasi inapoi si sa mai sed un pic sa cuget.

povestea frumoasei... partea a treia si ultima

dintre tufe de zmeur si duzi, in lipsa unui antemergator care sa ii anunte prezenta dupa cuviinta, printesa isi facu intrarea cam precipitata in luminisul care gazduia grupul zgomotos ce-i atrasese atentia. in marginea padurii se opri, isi aranja in graba rochia, isi drese glasul si facu o reverenta cu toata gratia pe care o putea manifesta in circumstantele date.
nici o reactie... "probabil nu m-au auzit", isi spuse printesa usor contrariata, si incerca inca o data aceeasi abordare, de data aceasta facand cativa pasi in fata si incercandu-si glasul cu mai multa convingere. nimic... trecerea vantului printre copaci sau caderea unei frunze ar fi suscitat tot atata interes cat aparitia-i protocolara.
atata lipsa de consideratie pentru prezenta-i regala era de neconceput, astfel incat, nedumerita si ramasa fara capacitate de reactie, printesa se decise sa ii observe pe cei intre care nimerise: o multime ciudata, barbati si femei imbracati scandalos si neglijent in acelasi timp, cu pantaloni care lasau gambele la vedere, niste pantofi hidosi, aceiasi si pentru barbati si pentru femei, camasi ciudate, fara maneci, in culori tipatoare si care se mulau dupa formele generoase masculine sau feminine, dupa caz.
daca imbracamintea lasa de dorit, bijuteriile in schimb erau menite sa compenseze saracia vestimentara. lanturi aurite, opulente, inele care ar fi concurat cu succes sigiliul regal, cercei mari, rotunzi in urechi, si ei tot de aur. desi lucratura era grosolana, printesa trebui sa admita abundenta si isi spuse ca cei care purtau astfel de bijuterii nu puteau fi decat de vita aleasa...
"mancati-as, printeso, de unde ai aparut?" veni o voce inspre urechile-i delicate, intrerupandu-i brusc procesul analitic. intrebarea fu insotita de chicoteli si comentarii infundate din partea celorlalti membri ai grupului, care nu ii dadeau timp sa raspunda cu demnitatea cuvenita.
"cel putin imi cunosc statutul, chiar daca atitudinea e departe de normele de protocol", gandi printesa intrigata, si, amintindu-si ca de trei zile nu beneficiase decat de darurile padurii, dar si imboldita de unele mirosuri care veneau dinspre focul in jurul caruia se adunase grupul cu pricina, se decise sa se abata (doar de data aceasta) de la protocol pentru a raspunde intrebarii prea putin formale.
"tocmai am coborat din camera mea din turnul de fildes, cel de peste sapte vai si sapte munti. am descins doar temporar, asadar pot onora nobila intrunire doar pentru o scurta perioada de timp. caci, sunt sigura, lipsa mea din turn a provocat deja destula panica. dar, daca tot ma aflu printre domniile voastre, cred ca ar fi necuviincios sa va lipsesc de prezenta mea pe durata cinei la care banuiesc ca planuiati sa va asezati.."
cam asta fu punctul in care unul din cei din audienta reusi sa inchida gura si sa isi adune toate gandurile intr-o forma coerenta: "moaaaammmaaa, asta a fumat mai mult ca noi!" ca sub efectul unei formule vrajite, toti ceilalti membri ai audientei capatara glas tradus intr-un valmasag de replici si rasete.
nevoita sa isi intrerupa abrupt discursul, din ce in ce mai intrigata, simtind ca obrajii i se imbujorau si ochii i se umpleau de lacrimi inciudate, printesa izbuti totusi sa priceapa ca partea masculina considera ca, desi vorbele ei erau complet lipsite de noima, aspectul princiar ii crea un avantaj care i-ar fi facilitat accesul in societatea paduratica, pe cand opinia feminina se arata mult mai critica la adresa tinutei emfatice ... sau cel putin cam astea erau impresiile pe care, mai degraba intuitiv, printesa le atribuia grupului, pentru ca din manifestarile verbale cu greu s-ar fi putut ajunge la aceeasi concluzie.
iritata, simtind oboseala ultimelor trei zile si o foame cum numai un om (fie el si de os regesc)care n-a mancat in ultimii 400 de ani poate sa simta, printesa izbucni intr-o solicitare intempestiva: "dar bine, oameni buni, n-aveti de gand sa-mi dati ceva de mancare?!"
ei, aici se pare ca printesa gasise o portita de comunicare. lasand la o parte comentariile rautacioase sau doar amuzate, cativa din grup (care pana la urma, in ciuda aspectului ciudat si a lipsei de instruire evidente, erau cat se poate de umani) decisera ca nou-venita arata la randul ei destul de uman (in ciuda aspectului ciudat si a ignorantei evidente) si cum procesele gastronomice care se desfasurau in imediata proximitate erau aproape de final o invitara sa ia parte la festinul cu mici si bere.
....
tanara iesi grabita din TT-ul decapotabil, cu numere rosii (cadou de la iubi), grabita si un pic neindemanatica pe tocurile cui, cu o mana activand inchiderea centralizata si cu cealalta scotand mobilul din poseta roz Vuitton (tot de la iubi, cadou mai vechi care deja nu se mai incadra in tendinte). "nu fata, nu stau mult. dar trebuie sa imi cumpar o rochita ceva, ca nu am ce sa pun pe mine sambata seara. ieri am stat o ora in fata sifonierului, si abia am reusit sa gasesc o bluzita acceptabila. era cat pe ce sa nu ajung, imagineaza-ti.
tot cautand am gasit o vechitura din matase, cu panglica in talie. nu stiu de ce, cand am vazut-o am avut impresia ca trebuia sa ajung neaparat undeva.... asa ca mi-am zis ca trebuie sa ies la cumparaturi.
da fata, vin si eu la solar in vreo ora, asa. fa o rezervare pe Ileana Cosanzeana.."

povestea frumoasei care s-a trezit cam tarziu - partea a doua

pentru prima data in existenta ei princiara (care acum ii aparea vaga, ca intr-un vis, in timp ce visul si somnul ii apareau mai aproape de starea naturala a lucrurilor) frumoasa noastra era pusa in incurcatura. nu numai ca platourile erau goale, acoperite doar de o spuza verzuie cu un aspect nu tocmai atragator, dar nici clopotelul cu care chema slujnicele nu se gasea la indemana. mai mult, printesa avu banuiala ca oricum sunetul clopotelului ar fi ramas fara raspuns.

de cand se trezise era coplesita de impresii noi, vedea si pipaia pentru prima data dupa o lunga amorteala, si fusese prea preocupata de propria faptura ca sa ia nota cum se cuvine de cele din jur. acum, sub impulsul celor mai primitive necesitati, printesa fu frapata de cea mai evidenta dintre infatisarile realitatii in care se trezise: se gasea cu desavarsire singura. totul in jur era cazut in amortire de atata timp, incat cu greu ti-ai fi putut imagina ca zidurile ivorii au putut adaposti la un moment dat viata.

printesa insasi avu o ezitare. nu era sigura daca vechea ei existenta, cu balurile, curtea, doamnele elegante si frivole, domnii galanti si impopotonati, intrigile, zgomotul, festinurile, puzderia de admiratori si atentia continua cu care era inconjurata, daca toate acestea, asadar, au existat candva cu adevarat sau au fost doar in inchipuirea ei adormita. totul acum aparea incremenit, rece si mort, si atat de departe de imaginea cu care ea adormise incat propriile-i simturi nu-i mai pareau de incredere.

unul din simturi, totusi, nu-i dadea pace. zgomotele suparatoarea si senzatia neplacuta din zona sub-costala nu numai ca ii confirmau in cel mai senzorial mod cu putinta realitatea existentei in care se trezise, dar puneau pe planul al doilea dezgustul la vederea celor din jur si nemultumirea la adresa lipsei de consideratie a curtenilor. tot pentru prima data, dupa cum avea sa realizeze printesa noastra, era nevoita sa intreprinda personal ceva pentru remedierea situatiei.

e curios cum simturile cele mai banale se pot dovedi uneori extrem de mobilizatoare. dupa inca o evaluare rapida a starii de fapt printesa isi lua inima in dinti si se decise sa coboare personal din turnul ei de fildes. se gandi sa lase un semn printului, in cazul in care ar fi aparut in lipsa-i, dar, in afara de pergamentul ursitoarei, care la cea mai mica atingere s-ar fi facut farame, prin preajma nu se gasea nici hartie nici condei, asa incat se decise sa isi asume riscul, cu gand de a se intoarce imediat ce problema ar fi fost rezolvata.

zis si facut. dupa usi sinistre, scari in spirala, panze de paianjen si semiobscurul coridoarelor inguste, printesa se trezi in plin soare, in marginea padurii. clipi de cateva ori, speriata si incantata in acelasi timp, si trase cu nesat aer in piept. era ceva timp de cand respirase numai aerul inchis si prafuit al camarutei din capatul turnului, prin urmare pasi in natura cu incantare si sovaire, ca un copil care incearca cu varful degetelor valurile marii. o incerca o stare extatica, simturile toate ii erau deschise, si nu isi mai satura ochii de verde, auzul de ciripituri, iar daca nu ar fi avut constiinta rangului ar fi alergat desculta prin iarba ca cea mai simpla dintre taranci.

aerul proaspat tras in plamani avu darul sa starneasca si mai rau pofta de mancare a printesei noastre, si sa o aduca cu repeziciune cu gandul la chestiuni mult mai pragmatice. dintr-o data incantarea o parasi si plonja in cea mai adanca deznadejde.

din nou se impune o paranteza care sa ne ajute sa cunoastem mai bine tanara noastra printesa. poate era de vina varsta, poate compania doamnelor de curte, langa care crescuse, sau poate usurinta cu care obtinea tot ce ii trecea prin capsorul balai, dar natura ii era din cele superficiale si inconsecvente, incapabila sa urmareasca o idee pana la capat sau sa se aplece asupra unui simtamant pe o durata ceva mai lunga de timp.

urmatorul stimul ii distragea atentia si o acapara cu toata fiinta, sarea cu usurinta de la o stare si de la o idee la alta, punand in fiecare din starile antagoniste toata convingerea si in fiecare idee toata luarea aminte. poate asa se explica oboseala placuta si inexplicabila cu care se retragea in fiecare seara in iatac, oboseala care o indreptatea sa creada ca are o viata extrem de ocupata si palpitanta desi, daca ar fi fost sa numeasca un lucru concret pe care il facuse in decursul uneia din zilele perfect identitice, capsorul balai ar fi fost supus unui efort serios de concentrare fara rezultat.

un psiholog probabil ar fi considerat personalitatea ei cvasi-bipolara iar un om serios, din cei coplesiti de propria insemnatate si lipsiti de simtul umorului, ar fi gasit-o un pic cam alintata. dar cum nu este nici un psiholog sau vreun om serios pe aici, putem sa ne intoarcem la printesa noastra pe care am abandonat-o nepermis de mult in marginea padurii.

dupa ce isi planse un pic de mila, incepand sa realizeze ca lamentarile sunt cat se poate de neproductive, se hotari sa isi incerce norocul prin padurea nesfarsita. cum simtul orientarii in timp si spatiu ii lipsea cu desavarsire, singura solutie viabila i se paru sa intoarca spatele turnului si sa se inscrie pe o traiectorie descendenta care, in cazul in care lumea nu s-ar fi terminat undeva in imediata proximitate, existand riscul sa cada peste marginile ei, ar fi trebuit sa conduca undeva in mijlocul unei aglomerari sociale.

si merse, si merse, cale lunga sa-i ajunga, pe carari demult nebatute si prin hatisuri din cele mai fioroase, dupa un traseu imaginar pe care il pierdea intr-un lastaris pentru a-l regasi cativa metri mai incolo intr-o pata de lumina. dadu peste izvoare care ii potolira setea si gasi niscaiva fragi care ii mai domolira foamea, isi incropi culcus la radacina vreunui fag uitat de vreme, si, dupa trei zile si trei nopti, i se paru ca aude glas omenesc.

printesa se opri si isi ascuti auzul: o muzica barbara, cu un ritm ce amintea de satrele de tigani ce poposeau vara pe langa zidurile cetatii de scaun, barbatii incercand sa isi vanda tingirile de cositor si femeile dand in ghioc. da, era limpede, pe langa muzica galagioasa se auzeau voci omenesti. printesa isi retinu un chiot si, daca n-ar fi fost starea de sfarseala care incepea sa puna stapanire pe ea, si o vaga urma a constiintei rangului pe care o simtise mai devreme, ar fi luat-o la goana inspre latura padurii care adapostea sunetele cu pricina...

povestea frumoasei care s-a trezit cam tarziu

ea deschise ochii, clipi de cateva ori din genele lungi, somnoroasa inca, deranjata de o raza de soare care cadea piezis printr-o fereastra in ogiva aflata la cativa metri in stanga patului princiar.
"offfff, ca lung somn am mai dormit", ofta inabusindu-si un cascat si ridicandu-se in capul oaselor. privi in jur incercand sa se dezmeticeasca: in dreapta un jilt prafuit adapostind o forma uscata, mumificata, acoperita in brocarturi putrede pe alocuri, dar pastrand urmele unui lux discret, cu ceea ce parea o rama de gherghef la picioare. in stanga, la cativa pasi, langa fereastra ogivala, o masa bogat ornamentata, pe care tronau doua sfesnice de argint ale caror lumanari arsesera demult, o cupa, si ea tot de argint, si vreo doua platouri de bronz inverzite pe alocuri si acoperite cu un strat gros de praf.
"hmmm, slujnicele au devenit cam delasatoare", murmura nemultumita printesa, incepand sa recunoasca decorul ultimei camarute din turnul de fildes in care se culcase acum... (aici ezita un pic, nu-si amintea cu precizie daca adormise de cu seara, cu o saptamana in urma sau acum cativa ani)... se ridica si se indrepta spre oglinda argintata de pe peretele opus.
cu surprindere, neputandu-si retine un usor dezgust, descoperi oglinda (odinioara mandria mesterilor italieni) plina de pete negre, de parca o armata de paienjeni harnici isi construisera cartierul general sub suprafata perfect netezita a sticlei de Venetia. aici rabdarea ei de printesa delicata ajunse la epuizare: "cineva sa imi aduca imediat o oglinda" porunci batand din condur si starnind un nor de praf care acoperi cu totul imaginea fragmentata din oglinda.
stramband din nasul regesc, si fara sa obtina vreun raspuns la solicitarea imperioasa, printesa nu avu de ales decat sa incerce o reconstituire a fragmentelor. imaginea era totusi multumitoare: cosita ca spicul graului, ochii mai albastri decat adancul lacurilor de munte, talia subtire intr-o rochie diafana, surprinzator de intacta comparativ cu restul decorului (mana ursitoarelor). printesa arunca un zambet narcisist in oglinda si, multumita de propria infatisare, gasi ca nici restul camerei nu mai e chiar dezastruos.
"mmm... am senzatia ca imi scapa ceva. aveam ceva planificat pe azi? vreun bal sau o intalnire cu ambasadorul Turciei? n-ar fi rau daca ar veni cu fiul califului... desi se inchina lui Alah si umbla zvon ca nu s-ar multumi cu o singura sotie, il gasesc destul de chipes iar compania lui e cum nu se poate mai agreabila..." urmand firul gandurilor, si sarind de la o idee la alta cu usurinta de care numai o printesa de 18 ani neimpliniti e in stare, ea isi continua inspectia in camaruta ingusta din capatul turnului de fildes.
pe masa prafuita, iesind de sub unul din platourile prafuite, se vedea ceea ce aparea ca o bucata de pergament, subtire si deteriorata, acoperita de un scris marunt, cam ilizibil (si, fie vorba intre noi, cu oarece greseli de ortografie).
"draga mea,
sa stii ca, daca nu ma gasesti aici, nu e pentru ca ti-as fi fost necredincioasa. vreme de 475 de ani nu m-am clintit de la capataiul tau, multa vreme dupa ce am ramas fara compania doicii care s-a uscat pur si simplu aplecata peste vesnicul ei gherghef.
chiar taciturna, lipsita de spirit si mult prea indiferenta la farmecul meu, cum era, dupa vreo suta cincizeci de ani am inceput sa ii simt lipsa. am continuat totusi sa stau langa tine, sperand in fiecare zi ca printul fermecat o sa te trezeasca, pentru a te lua in casatorie si a prelua astfel responsabilitatea, astfel incat eu sa ma pot intoarce la balurile ielelor pana cand mi-ar fi venit randul sa veghez asupra altui vlastar princiar.
mult zgomot mi-a ajuns la urechi in toti anii astia, semn ca lumea oamenilor si-a continuat mersul dintotdeauna, cu razboaie, pace, bucurii, nenorociri, framantari, morti, nasteri, vise de marire si decaderi, dar pe mine spectacolul omenesc m-a plictisit demult, asa incat n-as putea sa iti descriu atmosfera care te va asteapta cand te trezesti. il las pe printul tau sa se ocupe de asta.
in orice caz, chiar si in termenii temporali acceptati de noi, ielele, o intarziere de 475 de ani este lipsita de politete. prin urmare, desi mi-ai fost draga si mi-ar fi placut sa imi iau la revedere de la tine personal, mi-am considerat misiunea incheiata si am depus cerere de intoarcere in lumea ielelor.
dupa calendarul omenesc, acum, cand plec, e luna lui ciresar, anul 2008. deoarece firea imi este generoasa, insa, iar natura cum nu se poate mai sensibila, am sa trec totusi odata la fiecare 50 de ani sa vad cum o mai duci.
ramai cu bine,
a ta, preacredincioasa ursitoare,
N"
"aaaaa, acum imi amintesc. tatei, care intotdeauna a fost exagerat de autoritar si s-a opus ideilor mele progresiste, nu i-a placut ideea unei uniuni prea apropiate cu poporul turcesc. offf... si ce ochi negri avea fiul califului! si zambetul sagalnic, si ce priviri imi arunca in timp ce tragea din ciubuc!
oricum, tata, cu vigilenta-i caractecteristica, a observat si m-a trimis in turnul asta blestemat, sa imi astept ursitul. dar stai un pic!... daca m-am trezit ... hmmm... unde o fi? probabil sarutarea i-a fost mai fina decat bataia aripilor de porumbel. poate are o natura atat de delicata incat nu vrea sa ma supere cu necuviinta unei aparitii neanuntate..."
printesa se uita din nou imprejur, cerceta fiecare cotlon si inlatura fiecare cuta de perdea, cu riscul sa se inabuse de atata praf si invingandu-si repulsia de a trece prin panze de paianjen cat palma de groase. nici urma de print, ba chiar, totul parea neatins de ani buni. se uita pe geam: padure cat vezi cu ochii, nu tu caleasca, bidivii, ba nici macar urma de print pedestru.
"curios.. sa nu fi venit? trebuie ca l-a retinut vreo chestiune de stat de maxima importanta. nu putea sa ma fi lasat aici 475... patru sute saptezeci si cinci??? adica eu am acum... (printesa nu prea avea inclinatie spre stiintele exacte).. patrusutenouas'... hmm - se uita din nou in oglinda - nu, hotarat, am 18 ani!"
zambi din nou, dupa care se incrunta reluand firul gandurilor "pai daca n-a venit... inseamna ca trebuie sa vina. din clipa in clipa, cred, doar a trecut ceva timp.."
aici se impune o mica paranteza. probabil ca, la o prima apreciere, v-ati dat seama ca printesa noastra, desi cum nu se poate mai delicata, virtuoasa si talentata, dadea dovada si de cea autentica natura feminina. prin urmare, nu poseda nici un fel de inclinatie spre tehnica, era complet lipsita de simtul orientarii iar abstractizarile o plictiseau si o oboseau peste masura. dar sa urmarim in continuare gandurile care treceau prin capsorul balai princiar:
"nu-mi ramane decat sa mai astept putin.. pacat ca nu am un pian, sau macar de-ar fi fost fiica doicii aici, sa imi mai povesteasca din picanteriile de la curte.. poate ar trebui sa adorm la loc, ca sa ma trezesc sub sarutarea printului.."
printesa se intinse din nou, dar somnul refuza sa apara. mai mult, deslusi niste zgomote ciudate care pareau a veni de undeva de sub panglica de matase care ii strangea talia, si identifica o senzatie nelamurita care o determina sa se ridice din nou si sa cerceteze platourile inverzite. printesei ii era foame.

(cam atat pentru acum. povestea printesei va continua intr-un post viitor).

fiuuuuuuuu

ehhh, dragii mosului, iaca am ispravit. dupa lupte seculare cu mine insami (si cu lenea congenitala) care au durat aproape sase ani, am reusit sa termin teza! fiuuuu din nou, ca tare bine mai e! ehhh, mai sunt cateva mici detalii, cum ar fi sustinerea in catedra si sustinerea publica, dar cine se mai uita la detalii?

dintr-o data, fix in urma cu doua ore, lumea a devenit mult mai larga. pai cate lucruri pot sa fac....

pot de exemplu sa ma opresc din drumul de la serviciu ca sa umblu prin oras fara scop si fara limita de timp, sa casc gura printr-o expozitie sau pe strada pur si simplu, fara sa ma gandesc vreo secunda ca trebuie sa ajung acasa unde ma asteapta impacientat al meu laptop;

pot sa citesc dupa amiaza Virginia Woolf, seara Prevert si in weekend Cioran, sau orice altceva imi trece prin cap si prin mana, fara sa ma simt nici un gram vinovata daca nu gasesc vreo urma de idee economica intre coperti;

pot sa scriu ce vreau si cand vreau, pe blog sau doar pentru mine, fara sa trebuiasca sa imi canalizez ideile spre o tema anume. am sa scriu fictiune cat ma tine imaginatia sau am sa astern ganduri serioase, si pot sa ma amuz pe hartie sau pe tastatura si nici o constrangere n-o sa imi influenteze varful degetelor;

pot sa lenevesc toata dupa amiaza cu laptopul in brate si sa vad cinci filme unul dupa altul, de la Roman Holiday la Inland Empire sau Everyone says I love you. si sa ii rad in nas domnului laptop care poate fi folosit o zi intreaga pentru scopuri complet neproductive;

pot sa ies cand vreau pe la cate o terasa cu prietenii si sa stau pana pleaca ultimul om, pentru ca stiu ca a doua zi dupa munca pot sa vin direct in pat;

pot sa ma duc la biblioteca numai ca sa citesc beletristica, luandu-mi mutra cea mai preocupata si studioasa posibila si zambind pe sub mustati la vederea celorlalti omuleti care chiar se afla acolo cu treaba;

pot sa imi fac planuri varatice de plecat cu cortul in vama sau de umblat in munti, unde n-am nici internet nici semnal la telefon;

pot sa dorm sambata pana la pranz dupa care sa lungesc o cafea de vorba cu Dani inca vreo doua ore inainte sa iesim la zacut pe iarba undeva pe langa Ciric, cu o carte in mana si cu capul in nori;

si, mai ales, pot sa ma gandesc ce vreau sa fac din toamna. am atatea lucruri noi de invatat, si nici unul n-are legatura cu economia!

rules for love

mi-am zis eu asa, cu obida, intr-o zi cand nu mai intelegeam nimic de la tagma barbateasca (care uneori se dovedeste mai greu de inteles decat orice femeie capricioasa), ca de acum am sa adopt reguli stricte. am facut o recapitulare pentru lista(aaaaaaaa) de greseli, greselute sau ditamai catastrofe din trecut, si am intocmit un pomelnic cu norme de conduita care suna ca in cele ce urmeaza:

- nu ma mai indragostesc de barbati mai mici ca mine (varsta sau inaltime, amandoua se depuncteaza egal), barbati insurati (chiar deloc), barbati grasi (aici sunt mai permisiva, limita e destul de sus), barbati lefteri si fara perspective, barbati imaturi si cu toane, barbati lenesi si ignoranti, barbati cu comportament obsesiv-compulsivi, depresivi, inadaptati, fara simtul umorului, and so on and so forth...

- nu ma mai arunc in aventuri de o noapte cu tipi care prezinta potential de indragostire, fara sa determin daca nu se incadreaza in una din categoriile de mai sus (as fi zis ca nu o sa mai fac sex la prima intalnire, dar stiu ca e o regula absurda pana si pentru o zi de obida)

- nu ma mai milogesc mai mult de trei zile la picioarele unei iubiri de pe catafalc, doar - doar oi reusi sa o resuscitez, dar...

- daca dau peste iubire nu pierd nici o ocazie de a arata ce simt, nu ma incurc in orgolii si nimicuri, si pretuiesc fiecare moment in toata irepetabilitatea si unicitatea lui. fiecare iubire trebuie traita ca si cum ar fi ultima. cine stie, poate una o fi..

- nu mai incerc sa emit reguli, pentru ca oricum nu le respect. dragostea-i lucrul naibii, cand crezi ca ai reusit sa intelegi cat de cat despre ce e vorba, iti da toate socotelile peste cap.

ehhh, om trai si om mai vedea. presimt si alte posturi pe aici la fel de nelamurite.

i just love sunday mornings

virginia woolf si regina maria

am gasit intamplator recenzia facuta de Virginia Woolf pentru jurnalul Reginei Maria. O lectura savuroasa, imbinand analiza exigenta cu aprecierea si ironia, o abordare de critic literar si de psiholog in acelasi timp.
citez doar cateva pasaje si va invit sa cititi tot textul aici: http://www.tkinter.smig.net/QueenMarie/VirginiaWoolf/index.htm

Sane men and women as we are, we cannot rid ourselves of the superstition that there is something miraculous about these people shut up in their cage. Common sense may deny it; but take common sense for a walk through the streets of London on the Duke of Kent's wedding-day.

Queen Marie can write; in a second, therefore, the bars are down. Instead of the expected suavities and sweetnesses we come upon sharp little words;

despre exprimarea scrisa a reginei Victoria: This primitive little machine is all that she has with which to register some of the most extraordinary experiences that ever fell to a woman's lot. But probably she owed much of her prestige to her inability to express herself. The majority of her subjects, knowing her through her writing, came to feel that only a woman immune from the usual frailties and passions of human nature could write as Queen Victoria wrote. It added to her royalty.

despre scriitura reginei Maria: It is true; she knows nothing about 'the rules of the game'; words descend and bury whole cities under them; sights that should have been seen once and for all are distracted and dissipated; she ruins her effects and muffs her chances; but still because she feels abundantly, because she rides after her emotion fearlessly and takes her fences without caring for falls, she conjures up beauty and conveys emotion.

si: Vivid as it all is, nobody is going to claim that Queen Marie ranks with Saint Simon or with Proust. Yet it would be equally absurd to deny that by virtue of her pen she has won her freedom.

Words are dangerous things, let us remember. A republic might be brought into being by a poem.

monolog absurd

am zile cand cuvintele mi-s straine.

ca si cand m-as trezi dimineata intr-un oras nou, printre mii de oameni straini. de cu seara ma asez in patul meu, adorm cu imaginea confortabila a propriei case, iar dimineata, cand ies, ma lovesc de o imagine complet necunoscuta. alti copaci, alti oameni, alt cer, alti caini. si incerc precipitata sa gasesc un punct de reper, un colt de strada sau un numar de casa familiar, dar orasul nou ramane ermetic si se refuza oricarei familiaritati. sovai si incerc sa imi dau seama daca inca visez, sau daca realitatea pe care o stiam eu de fapt era un vis, iar asta noua e cea in care trebuie sa ma incred.

sau, ca si cand nu mi-as recunoaste imaginea din oglinda. ma uit cu atentie, reflectia se uita la fel de concentrat. ma intorc, intind o mana, ies pe jumatate din cadru, iar ea imi imita fiecare miscare. si cu toate astea, nu recunosc trasaturile, cu cat imi incordez privirea cu atat ea, cea care ma priveste din oglinda, imi pare mai straina. pana la punctul in care incep sa fiu jenata de propria-mi insistenta. nu se cade sa tintuiesti asa, cu privirea, persoanele necunoscute.

in astfel de zile cuvintele, prieteni vechi si pasnici, se transforma si se intorc impotriva mea. ideile refuza cu indaratnicie lumina, iar cand capata o forma ies intoarse, contorsionate, surprinzatoare. dau inapoi speriata in fata necunoscutului si tatonez cateva clisee. inutil. goale de continut, ele se sparg neputincioase in contact cu aerul tare. sunetul sec imi persista sacaitor in timpane.

pierderea reperelor ma descumpaneste. cel mai sanatos ar fi sa renunt, insa perspectiva muteniei este nemultumitoare. asa incat ma aventurez intr-o semiotica incerta, sperand ca pe parcurs sa gasesc acel numar de casa sau colt de strada, punctul fix dupa care sa imi reconturez harta. cu cat incerc mai multe reprezentari cu atat ma afund mai mult. si imi devine evident ca ar trebui sa ma opresc pentru a cere ajutor, dar sensurile insidioase ma atrag ca un viciu. prin urmare insist, reiau, ma aplec si mai adanc asupra ideii de pornire, incerc sa o largesc, sa o explorez, dar de fiecare data ma regasesc in acelasi punct.

o astfel de zi e o zbatere absurda, obositoare si stearpa, deznadajduita. spre miezul noptii ma opresc, din resemnare. si abia renuntarea imi ofera imaginea de ansamblu, si dintr-o data cuvintele imi redevin prietene iar totul pare simplu ca lumina zilei. macar de mi-ar fi invatatura de minte..

whatever works

am vazut ieri filmul din titlu, regizat de Woody Allen, in care main star e Larry David. Absolut genial! caracteristic pentru Woody Allen, cu umorul si sarcasmul sau, si in acelasi timp optimist, tonic si chiar romantic, as putea spune.

Larry David il inlocuieste perfect pe Woody insusi, in rolul mizantropului cinic, plin de frustrari si ipohondru, care simte o placere rautacioasa in a aduce inconvenientele lumii asteia in atentia celor din jur, in cel mai lipsit de subtilitati mod posibil.

ma regasesc perfect in filosofia personajului principal - esti liber sa faci orice ca sa iti gasesti fericirea, atata timp cat nu faci rau altora. viata oricum e scurta si goala, asa ca singura modalitate de a o umple e iubirea. iar in privinta asta nu sunt limite.

trailer:


as lasa postul asta neterminat daca nu m-as declara fan inflacarat al lui Woody Allen (in cazul in care mai e careva care nu si-a dat seama). aproape toate filmele lui mi-au ramas in suflet (zic aproape, pentru ca nu m-a convins Cassandra's dream). Printre favorite sunt Annie Hall, Manhattan, Crimes and Misdemeanors, Husbands and Wives,Match Point, and so on...

Sebastian

speaking of which, daca nu ati vazut Velvet Goldmine e musai sa puneti ochiul sa-l vedeti.

perpetuum mobile

Pasesc.. pun un picior inaintea celuilalt, usor, mai intai varful, cu grija, asez apoi toata talpa, imi gasesc echilibrul, expir...ma uit in jos, in laturi, pe langa sarma subtire.. simt o ameteala usoara si imi ridic privirea. In fata linia se pierde serpuind, o vad cum se ridica si se incovoaie pe alocuri, cum se ingusteaza si presimtirea drumului ma nelinisteste.

Trebuie sa plec, trebuie sa plec... nu intelegi? Raman fara timp si fara mine, si mai am atat de mult de mers. Mi-a fost bine aici. Ma oprisem iar iubirea ta imi tinea de cald, si te-am iubit atat de mult incat nu am simtit alunecarea. Inchisesem cu buna stiinta ferestrele spre lume, ignoram gravitatia si luam in ras maniheistii, in noaptea aceea nu mai exista bine sau rau, rece sau cald, eu sau tu...

trezirea a fost dureroasa, nu ma mai cunosteai iar cuvintele mi se intorceau neputincioase. Si am inteles ca trebuie sa urc inapoi, sa-mi regasesc dualitatea si echilibrul.

Tinta nu importa, doar drumul.. Imi simt gleznele incalzite si in urechi imi suna un ritm cunoscut, devin aponderala si agila, pasii imi devin tot mai usori si mai siguri. Sarma vibreaza sub talpi iar eu alerg, dansez ... pe langa mine se perinda grupuri zgomotoase, pusti teribilisti pe role, trec in viteza, ma inconjoara, dau rotocoale si dispar intr-un vartej nebun. Cupluri calme si absorbite, tinandu-se de mana si impartind un zambet care acum mi-e strain, fara sa ma vada si nestiind ca sunt vazuti. Oameni preocupati, apasati de un cotidian gri si anost, cu privirea in pamant si fruntea incretita, care demult au uitat cum e dansul pe sarma. Si ii vad si pe cei care refuza dansul, vesnic revoltatii sau nostalgicii suicidului, mereu nefericiti dar lipsiti de curaj si cu atat mai scarbiti. Dedesubt e multimea, galagioasa si frivola, cu mana pe telecomanda si ochii orbi, care nici nu banuie paienjenisul de deasupra capetelor.

Las in urma campuri, trec prin paduri reci si cetoase. Din trupul iubirii cazute vad cum cresc fire de iarba, deasa si frematatoare, iar eu imi imbat ochii de verde si pasesc mai departe. Ma uit din ce in ce mai putin inapoi, adancimile nu imi mai provoaca ameteli. Ba chiar, imi face placere sa cochetez cu abisul. Trimit o privire straina inspre suflet, il cercetez si il gasesc imbogatit, imi incalzesc degetele inghetate si zambesc anticipativ. Salut in graba pasiunile latente, le arunc doar o privire complice si o promisiune tacita. Si ma intorc spre idei, pe unele le frunzaresc, asupra altora ma aplec cu statornicie, le iau cu mine si alerg din nou.

Stiu ca am sa ma opresc din nou, ca am sa ma impotmolesc, am sa obosesc sau ca, de dragul unei noi iubiri, am sa pierd ritmul voit. Dar acum drumul ma incanta, privirea sare cu repeziciune de la o borna la alta, ma pierd si ma regasesc la fiecare cotitura. Ma captiveaza promisiunile ascunse dupa cladiri, copaci sau umbre. Dansul e starea mea naturala.

Safta

weekendul trecut am fost la Bucuresti, pe motiv de concert de rockeri satanisti, dupa cum anuntam anterior intr-un post care a starnit reactii triste (trebuie sa zic aici: cei cu idei radicale, care se iau prea in serios sunt liberi sa citeasca orice alte bloguri in afara de asta mic al meu. Blogosfera e, Slava Domnului, mare si eclectica, poate gasi oricine idei cu care sa rezoneze. In rest, ma avant cu placere in discutii si polemici, cu conditia sa nu ne pierdem simtul umorului sau al ridicolului).

Concertul a fost absolut demential, am cantat (a se citi urlat) cat ne-au tinut puterile, am interactionat cu omuleti de toate varstele, suspect de prietenosi si zambitori pentru niste satanisti care se aflau, si ne-am facut déjà planuri pentru finalul lui iunie.

Dar concertul a fost doar unul din punctele tari ale weekendului. In plus ne-am intalnit cu Nico, Danutz si Ilhan, am povestit si ne-am facut de cap, si, cel mai important, am cunoscut-o pe SAFTA. Ca sa intelegeti magnitudinea evenimentului, trebuie sa va povestesc cine e Safta.

Ma suna Nico acum vreo doua saptamani, cu o voce teribil de incantata, sa ma anunte vestea cea mare: o sa aiba o fetitaaaa!!! noroc ca stateam pe scaun! Am facut rapid o rememorare a ultimelor noutati din partea lui Nico, dar n-am gasit nici un indiciu care sa justifice o asemenea veste, asa ca am solicitat informatii suplimentare. Am aflat ca Nico era pe cale sa se procopseasca cu un pui de teckel, care era (citez) cea mai scumpa, si mai frumoasa, si mai draguta, si mai desteapta, si mai.. si mai.. creatura din lume.

Recunosc ca potopul de epitete si hlizeala de la telefon m-au dus cu gandul la glumita de mai jos:

doar ca de data asta era vorba de un catel.

Dupa ce s-a potolit un pic, Nico ne-a acordat, mie si lui Dani, marea onoare de a fi nasele “fetitei”. Noi, coplesite de responsabilitatea noii pozitii, am purces la un brainstorming care s-a finalizat intr-o seara la un pahar de afinata, cu urarea traditionala “Sa traiasca Safta!”. (urarea e pour les connaisseurs, mai précis pentru cei care il cunosc pe Gica Patza. Pentru cei care nu-l cunosc, am sa revin alta data cu detalii).

Urarea s-a dovedit revelatoare, dar ne-am lovit de opozitia “mamicii” indignate. Cum ca ce fel de nume e asta (numele ideal, argumenteaza nasele), cum ca ne batem joc de scumpetea de catel (n-am indrazni niciodata, se jura nasele), cum ca or sa rada oamenii de ea in parc (numai sa ne spui care, se infurie nasele). Intr-un final, dupa un weekend de parlamentari, nasele au avut castig de cauza.

Eii, si in weekend am avut ocazia sa ne cunoastem personal fina. Si am experimentat tot personal fenomenul pierderii oricaror urme de ratiune si judecata sanatoasa. Pai Safta n-avea nici o legatura cu ce-mi imaginasem eu. In primul rand eu ma gandeam la un caine si am gasit o aratare mica, lunguiata si agitata care ne-a cucerit pe loc. Plus ca, fara urma de indoiala, nu se gaseste caine care sa isi rastoarne apa, sa roada papucii, sa iti roada degetele si a iti linga nasul, sa nimereasca din prima baia sau sa alerge prin iarba cum o face SAFTA! Clar cea mai scumpa, desteapta si cea mai frumoasa fetita din lume (ptiu, ptiu!).

Si faptul e dovedit de reactia omuletilor (probabil si ei posesori de caini) din parc. Asa se pierdeau cu firea ca mie si lui Dani ne-a venit ideea sa ne scoatem papagalii prin parc, poate ne extindem posibilitatile de socializare. Clar, daca un caine ne aduce in starea asta, nu mai raspundem de noi pentru cand o avea vreuna din noi un tzanc.

de cand o asteptam..

pe Alexandrina :) vine vineri la Iasi. clar tre sa ma duc.

AC/DC

See you there :)

cuvintele

trec pe langa cuvinte, uneori, cu o lejeritate nepasatoare, le arunc cu neglijenta in conversatii sociale frivole, ma joc cu asocieri neasteptate si las frazele sa alunece usuratice ca duminicile de vara. ma amuza jocul si sar de la o idee la alta, tratez cuvintele cu familiaritatea si lipsa de protocol pe care ti le permit prietenii vechi.

in astfel de situatii ele nu isi pastreaza decat un minim de semnificatii, cat pentru a-si indeplini onorabil rolul de mijlocitori. cu cat dialogul e mai absurd cu atat placerea conversatiei creste, cuvintele tropaie si zumzaie si incerc o placere anticipativa in fata inlantuirii de idei, ca atunci cand deschid un cadou. fug cu buna stiinta de subiectele serioase si aleg termenii cei mai echivoci, sau, pur si simplu, cei mai antagonici.

si apoi dau de cate un cuvant sau o expresie care ma opreste locului, trezind imagini, stari sau ganduri aparte. ma minunez ca un copil de posibilitatile infinite ale limbii romane, de profunzimea, esteticul sau dramatismul unor expresii aruncate in joaca.

Dani spune: "esti praf", si eu imi imaginez cum interlocutorul se descompune in mii de particule uscate, care incep sa se desprinda una cate una, sa se lase purtate de curentii de aer, si sa se aseze peste tot in casa, pe mobila, pe jos, pe ceilalti. unul incepe sa stranute, si atunci inteleg cum cineva poate avea alergie la o persoana. mi se pare ca gandurile persoanei respective sunt la fel de usoare si volatile, mii de cuvinte micute care zboara dezordonat si din care unele par pretioase intr-o raza de soare. si ma gandesc ca, daca vreau, pot sa pastrez un pic din persoanele care trec pe la mine la radacina unei flori sau sa caut urme de idei in sacul de la aspirator.

sau, cand eram copii, bunica obisnuia sa tranteasca un "blidul si lingura!" care exprima starea ei de maxima enervare. si eu vedeam sute de castroane de tabla cu smaltul sarit si cu linguri grele, ruginite, care bateau amenintator la unison, intr-un ritm direct proportional cu supararea bunicii si cu dimensiunile faptei comise de noi.

imi plac cuvintele muzicale, cu rezonanta aparte. imi plac, spre exemplu, "reverberatie" sau "rostopasca" sau "farmazoana", si incerc sa le introduc in conversatie doar pentru a le auzi cum se rostogolesc prin aer, spre mirarea celor care preiau discutia literalmente.

uneori retin vorbe cu talc, descoperite intamplator in valtoarea discutiei, ghicind adevaruri adanci in spatele frazelor aruncate cu usurinta, si revin mai tarziu asupra lor pentr a le cerceta sensul amanuntit, in tihna. semnificatiile descoperite ma umplu de multumire, ca o investitie care si-a dovedit oportunitatea.

de multe ori ma mira reactiile provocate de niste simple cuvinte, si atunci le inteleg puterea si intrevad enormitatile pe care sunt in stare sa le provoace. dar, pentru mine, cuvintele raman de cele mai multe ori prieteni de joaca, sagalnici, iluzorii si nestatornici.

sunday morning

Vous allez voir ce que vous allez voir

Une fille nue nage dans la mer
Un homme barbu marche sur l'eau
Où est la merveille des merveilles
Le miracle annoncé plus haut ?

pentru ca de atatea ori alergam dupa idei de tot soiul si trecem cu vederea frumosul aflat la distanta de o mana intinsa.

ps: Monsieur Prevert e responsabil cu versurile.

de 1 mai

printre carti

in ultima vreme, pentru ca s-ar parea ca internetul nu este atotcuprinzator, am inceput sa petrec serile in sala de lectura de la BCU. recunosc ca nu mai calcasem printr-o sala de lectura de cativa ani, prin urmare in primele seri incercam o oarecare sovaiala si emotie.

call me a nerd, dar intotdeauna mi-a placut atmosfera linistita si cartureasca a bibliotecilor. cladirea racoroasa, protejata de zidurile groase din piatra, scarile in spirala ingusta, holurile lungi, inaccesibile, care in imaginatia mea, duc spre camere semiobscure adapostind o mica parte din stiinta lumii, toate imi inspira un simtamant similar cu cel pe care il incerc cand intru intr-o biserica.

desi nu ma consider o persoana religioasa, de fiecare data cand intru intr-o biserica, indiferent ca e vorba de una micuta de tara sau o catedrala bogat ornamentata, de o biserca ortodoxa, una catolica, sau de o pagoda, ma simt marunta si incerc sa imi reduc miscarile si vorbele la minim. acelasi sentiment de micime il incerc in biblioteca, in proximitatea culturii, sau in fata unei opere de arta. si de fiecare data e insotit de bucuria privilegiului de a fi primita in preajma culturii, a artei sau religiei, cu toate oportunitatile care mi se deschid pe aceasta cale. am impresia ca intr-un astfel de loc ma pot astepta oricand la o descoperire, o stare, o revelatie care sa-mi influenteze tot restul zilelor. desi probabil in realitate nimeni nu sesizeaza prezenta mea, eu incerc intotdeauna un sentiment de apartenenta si intelegere tacita, si imi e clar ca toti mi-s prieteni.

imi plac mirosul prafuit si racoarea din sala, fosnetul cartilor si linistea concentrata din jur. spatiul salii de lectura, in ciuda calculatoarelor care au patruns relativ recent, este unul atemporal. daca am sa intru aici peste 20 sau 30 de ani sunt convinsa ca am sa gasesc acelasi aer prafuit si aceeasi atmosfera livresca, si asta imi da o senzatie de incredere si siguranta. ca si cum m-as intoarce acasa la Neagra, dupa ani de cutreierat aiurea, ca sa gasesc lucrurile neschimbate, poate doar usor prafuite de vreme.

--

je suis roumaine madame, monsieur

noua mea achizitie e cartea Hertei Muller "Regele se-nclina si ucide". ce m-a convins a fost lectura unui capitol cat stateam in librarie si asteptam sa fie gasita o alta carte (care in final s-a dovedit de negasit). prin urmare, in loc sa cumpar cadoul dupa care venisem, m-am auto-cadorisit. si, as adauga, bine am facut, pentru ca lectura se anunta plina de ispite cu darul de a ma distrage de la activitati necesare dar mai putin ispititoare.
capitolul pe care l-am parcurs in librarie e cel in care Herta ajunge in Germania si se vede nevoita a se confrunta cu prejudecatile si privirile intrebatoare ale persoanelor cu care intra in contact, de la vanzatorii din magazine la prieteni sau simpla lume de pe strada. Herta reuseste sa transpuna perfect pe hartie complexul romanesc, de cetatean al unei tari cu economie in vesnica tranzitie si cu o imagine cam obscura pentru mandrul si ignorantul cetatean vest-european al clasei de mijloc.
cat de cunoscut imi e tonul de mila amestecata cu bunavointa cu care reactioneaza vesticii cand afla de sorgintea romaneasca a subsemnatei, ton de natura sa provoace o reactie de revolta amestecata cu stanjeneala si simpatie. cam multe sentimente contradictorii intr-o singura reactie, recunosc, si inca nu descriu complet starea incercata. primul impuls era al unei revolte (retinute), o reactie de genul "n-am nevoie de mila si bunavointa voastra! in fond imi cunosc limitele dar si atu-urile si stiu ca ma pot masura linistita cu multi dintre voi."
in acelasi timp, realizez ca imaginea nefavorabila e in mare parte justificata de situatia vesnic incerta a economiei romanesti, de spiritul balcanic si coruptia clasei politice, de navala de co-nationali mai mult sau mai putin colorati care au lovit zdravan in imaginea externa (vezi un episod gen "salutul romanesc" care are un impact media mult mai larg decat vor reusi vreodata Cioran sau Perjovschi, bunaoara), si ma gandesc ca bietul vest-european al clasei de mijloc n-are nici o vina pentru imaginea proasta de care "beneficiem". epifania este insotita de o senzatie de stanjeneala si de o pornire spre smerenie si justificare.
si odata cu consideratiile de mai sus incerc si un sentiment de simpatie ca raspuns la bunavointa vizibila a interlocutorului (mentionez ca majoritatea vest-europenilor cu care am intrat in contact, si slava Domnului, am intrat in contact cu destui, sunt deschisi si binevoitori. rar am intalnit atitudini de dispret sau respingere, si cred ca astfel de atitudini se gasesc prin populatia de la un nivel mai de jos, ca si la noi si ca peste tot, de altfel).
cu timpul, probabil si datorita activitatii in comertul international, care imi prilejuieste cotacte cu oameni de nationalitati si tipologii diferite, senzatia constiintei de sine si sentimentele descrise mai sus s-au mai diminuat. dar asta nu inseamna ca dispare problema perceptiei pe care locuitorii statelor "civilizate" o au referitor la natia noastra glorioasa. si probabil nici n-o sa dispara prea curand. singurul lucru pe care il putem face e sa incercam sa ne cream o imagine pozitiva unul cate unul, la nivel individual, si sa ne amintim ca suntem in primul rand oameni si abia apoi nationalitati.

bach pentru duminica

i can't get no...

laaaadiiesss and gentlemeeeenn,
may i present you, today, miss polly jean and bjork, in an outstanding performance:

you have 0 friends

n-am sa fiu ipocrita, va spun de la bun inceput ca am cont pe facebook, ba am mai adaugat si poze si am mai si comentat pe la profilele unor prieteni pe care nu i-am vazut in real life de multisor. incerc totusi, pe cat se poate, sa imi traiesc viata in afara realitatii virtuale (poftim oximoron!), asa ca (macar) nu m-am apucat sa imi construiesc ferme sau sa trimit pupici impersonali prin tot soiul de aplicatii dubioase prietenilor.

pana la urma nu am de ales, trebuie sa recunosc ca internetul incepe sa ocupe un loc din ce in ce mai important in vietile noastre (blogul asta ar fi un prim semn de recunoastere). am remarcat de ceva timp ca, daca pot sa ma lipsesc fara nici un regret de multe beneficii ale tehnologiei moderne (am si uitat cum se da drumul la televizor, spre exemplu), intru intr-un soi de sevraj dupa cate o saptamana in care n-am avut acces la e-mail, iar sursele preferate de documentare la care apelez in caz de oarece curiozitati ontologice sunt google, wikipedia sau hotnews.

bun bun, n-am sa ma opun progresului tehnologic si sa recomand scrisorile parfumate si cu lacrimi picurate in focul creatiei sau coatele tocite in biblioteca pentru orice nelamurire intelectuala (in fond coloana sufera la fel de mult cocosata pe o carte sau in fata unui monitor, asa ca daca sursa e veridica e la fel de bine primita), dar trebuie pastrat un simt al realitatii (si nu a celei virtuale). dupa cum vad eu lucrurile, internetul trebuie sa ramana o sursa de documentare, o optiune la indemana pentru comunicare, un mod de amuzare, destindere, etc.. dar in nici un caz un mod de viata.

unul din cei mai activi din lista mea de prieteni de pe facebook este un omulet pe care nici macar nu-l cunosc. ce cauta la prieteni? o sa ma intrebati.. ei bine, si eu ma intreb la fel. a fost printre primii care m-au adaugat in lista in zilele mele de ucenicie in ale maretei retele sociale, asa ca am presupus ca l-oi fi stiind eu de undeva, ca ma lasa memoria si ca ar fi extrem de nepoliticos sa resping cu cruzime cererea sincera de prietenie.

doar de curand am avut curiozitatea sa intru pe profilul lui, ca sa descopar ca omul are 4824 de prieteni! si o lista intreaga de site-uri pe care e prezent, gen linkedin, twitter (btw, asta e un site a carui utilitate n-am sa o pricep niciodata), aiesec si multe altele pe care n-am reusit sa le retin. normal ca m-am intrebat, pe de o parte, cu cati din cei 4824 prieteni a avut contact vizual in viata reala si cati dintre ei give a damn, vorba englezului, despre ce se intampla cu omuletul nostru. in acelasi timp, m-am minunat cand naiba mai are timp sa si traiasca omul asta, cu atat amar de activitate on line.

asadar, pana reusesc eu sa ma prind cum se scot prietenii din lista de facebook (ca pana acum n-am facut decat sa adaug cu mare spor), ma intreb cati prieteni virtuali echivaleaza unul in carne si oase. un prieten pe care sa poti sa-l suni noaptea cand te iau depresiile, sau pentru care te-ai urca in primul tren numai ca sa va imbatati dupa o despartire si sa impartiti un servetel pentru muci si lacrimi si un borcan de muraturi a doua zi. eu cred ca as putea trai totusi cu stigmatul "0 friends on facebook".

foarte tare episodul din South Park pe tema asta. il gasiti aici: http://www.southparkstudios.com/episodes/267112

rock de sambata

periodic trec prin tot felul de obsesii muzicale. descopar sau imi amintesc de cate o trupa sau o melodie, si o ascult pana nu mai vreau sa aud de ea. de o bucata de vreme ascult obsesiv disturbed, si inca n-am ajuns la saturatie. stiu ca nu sunt de cine stie ce profunzime, dar suna al naibii de bine. luati deci de ascultati:

spring fever

primavara vine intotdeauna la mine cu un soi de lejeritate a fiintei. in fiecare martie imi cresc aripi si imi devine dintr-o data foarte clar ca orice e nu numai posibil dar si probabil. daca, spre exemplu, mi-ar trece prin cap sa trag o fuga maine pana pe luna, gravitatia, cele cateva sute de mii de kilometri sau costurile n-ar fi niste dificultati insurmontabile. dintr-o data observ o multime de oportunitati care stateau la distanta de o mana intinsa si pe care printr-o miopie iernatica le-am trecut cu vederea.

dintr-o data timpul se restrange si nu mai incape multitudinea de activitati de care trebuie neaparat sa ma ocup. acum ar fi cazul sa ma plateasca cineva pentru 8 ore de cutreierat aiurea, citit, vazut, ascultat, gandit, sporovait cu prietenii si alte preocupari stimulatoare pentru spirit si dispozitie in locul celor 8 ore de birou. daca e un punct de vedere in care sunt de acord cu Cioran, ar fi cum ca munca indobitoceste. atat timp si energie irosite in activitati repetitive, destinate in cea mai mare parte umplerii buzunarelor si stomacelor inseamna moarte sigura si lenta a neuronilor si entuziasmului.

paranteza: in general, citesc pe Cioran cu admiratie pentru lirismul de inceput, pentru stilul literar rafinat de mai tarziu, pentru abundenta de idei, spiritul neiertator si simtul umorului pe care il gasesc printre randuri. insa nu pot sa ader la ideile lui directoare, mai ales primavara. optimismul organic si refuzul constient de a ma lasa ademenita de tragismul vietii ma impiedica. in plus, niciodata nu am reusit, sau vrut, sa ma iau, pe mine insami sau viata, prea in serios. cred ca simtul umorului este primul semn indispensabil de inteligenta si il prefer oricand pe Epicur lui Platon, bunaoara.

revenind la usuratatea primaverii, constat in ultimul timp unele modificari fiziologice vizibile. colturile gurii mi se duc mai tot timpul si incontrolabil spre urechi, cele riduri, cearcane sau kilograme in plus atat de evidente pe timp de iarna devin neobservabile peste noapte, 6 ore de somn devin echivalentul unei nopti intregi, fiecare nerv se nelinisteste si inverzesc odata cu teiul (sau ce-o fi el) din fata geamului de la bucatarie. imi sfaraie tot felul de idei prin creier si prin varful degetelor, idei pe care le primesc cu tot entuziasmul si la fel de repede le abandonez pentru altele mai promitatoare. sper ca toate astea sa se concretizeze in ceva mai multe idei puse pe hartie si poate vreo doua si pe blog, spre luarea aminte a publicului care n-are altceva mai bun de facut decat sa piarda vremea pe net.

dor de dorna (si nu numai)

Ieri Mica mea a implinit niste ani. Am sunat-o de dimineata si am stat de povesti pe toata durata drumului spre serviciu, si daca as fi lucrat pe undeva la vreo suta de km de Iasi tot am mai fi avut ce povesti. Si tot ne-a mai ramas un rest de dor pentru Paste. Mi-a ramas gandul la ea pe tot restul zilei, si mi-am dat seama ca dorul a fost o constanta in toti anii astia de cand ma laud cu constiinta proprie.

cand eram copii, din nevoia de a impaca educatia cu geografia, ne-am impartit existenta intre Neagra (unde se desfasura anul scolar sub obladuirea bunicii) si Obcioara (unde petreceam de fiecare data vacante mult prea scurte). probabil datorita drumurilor dintre cele doua destinatii, permanent insotite de o liota de copii care puteau fi descrisi oricum numai linistiti nu, am pastrat amintirea unei copilarii fericite, frenetice, agitate si... plina de dor.

inevitabil, oriunde ne-am fi aflat, dupa cateva zile constatam ca ne topim de dor si alta nu... si aveam grija sa ne exprimam dorul cat mai clar posibil sub forma de lacrimi, imbufnari sau expeditii independente care de obicei esuau in scurt timp sub influenta vreunui vecin vigilent. ne era dor de Mica si Ticu daca eram la Neagra, de bunici daca eram in Obcioara, de Dani (care ne-a urmat mai tarziu la scoala, spre marea noastra invidie), de verii din Baleni ... noroc ca aveam o multime de preocupari de o diversitate nemaivazuta, asa incat dupa inca vreo doua zile mai uitam de marile chinuri sufletesti in favoarea unor activitati mult mai pragmatice si presante.

mai tarziu am renuntat la manifestarile fulminante dar am pastrat senzatia constanta de dor. noi, surorile, ne-am despartit si reintalnit periodic, functie de cum ne duceau studiile, si am pastrat obiceiul si dupa ce am terminat de studiat si am intrat in campul muncii. la data prezentei postari suntem impartiti care pe unde - unii pe la Iasi, unii la Bucuresti, altii pe la Dorna si altii prin alte tari.

in atatia ani, am inceput sa vad dorul cu alti ochi, ba chiar am devenit prieteni. am realizat ce norocoasa sunt ca am cui purta dorul si ce bine e sa ma stiu prezenta in gandurile celor dragi. mi-am dat seama ca singurele distante care conteaza sunt cele sufletesti, iar cele fizice sunt din ce in ce mai relative. si in fiecare zi imi savurez dorul cu recunostinta.

nebun de alb

in ultima vreme eu sunt clar nebuna de verde :)