cantecul meu de inima albastra

David Lynch -- Llorando ( Crying)
Asculta mai multe audio Muzica »

nimeni nu-mi canta jalea mai bine decat Rebekah del Rio

eterna superficialitate a fiintei umane

citeam pe blogul studentilor de la Facultatea de Filosofie din Iasi - http://filosofiatis.blogspot.com/2009/05/prea-rebel-prin-cauze.html, despre necesitatea si bunul simt de a acumula un nivel de cunostinte suficient pentru a ne putea forma un sistem de opinii coerent si constant, care sa poate fi sustinut prin argumente viabile, inainte de a ne apuca sa impartasim din bogatia acumulata. articolul se referea in special la statutul de filosof, si este cunoscut ca pentru un atare statut expectantele se ridica la inaltimi platoniene, insa concluzia poate fi extrapolata si in celelalte domenii ale cunoasterii si frumosului.

o simpla privire aruncata spre cantitatea imensa de maculatura din librarii ma face sa cred ca putina lume a ajuns la aceeasi concluzie cu stundentii Dlui. Gherghel. insa scrutarea limitelor personale si constiinta propriei superficialitati ma determina sa adopt o atitudine mult mai intelegatoare fata de semenii care si-au facut opiniile publice pe calea tiparului, sa le admir daruirea si sa le acord meritul curajului.

drumul cunoasterii se intrevede lung, nesfarsit chiar, uneori batatorit ,alteori se pierde in hatisuri si ridica obstacole aparent insurmontabile, dar ce e mai important, e cu sens unic. odata pus piciorul cu nadejde in colb, nu mai apare cale de intors, iar pe masura ce inaintezi drumul se deschide din ce in ce, iar orizontul se largeste necontenit. curiozitatea intiala se transforma in sete adanca, pasii devin mai siguri, mai rapizi, mai grabiti sub contiinta limitarii temporale, ochiul cauta carari latularnice, orizonturi noi. spritul, pe masura inaintarii, trece prin stari contradictorii : devine din ce in ce mai constient de propria-i nimicnicie, insa imbratiseaza cu incantare speranta fiecarui nou pas, intr-un optimism cultivat.

asa se face ca, dupa o anumita distanta, pornirea de a impartasi din impresiile de calatorie este temperata de intrebari legitime despre oportunitatea acestor impartasiri: nu cumva obstacolul in fata caruia am sovait zile lungi si pentru depasirea caruia mi-am incordat toate fortele e de fapt unul nedemn de luat in seama, pe langa care semenii mai grabiti trec fluierand? nu cumva descoperirile de pana acum, care mie azi imi par esentiale, isi vor dovedi maine futilitatea? sau oare solutia indelung cautata fusese gasita de alt calator mai abil, iar descoperirea mea nu e decat un jalnic plagiat?

cred ca nu putini depun armele raspunzand unor atare intrebari. este insa ceea ce ii face pe cei care nu le depun mai demni de luat in seama. insa asta nu inseamna ca avantul si degajarea scrierilor tinere ar trebui sa beneficieze de mai putina bunavointa. ele pastreaza o prospetime de idei, un spirit ludic, o indrazneala nicicand regasite mai tarziu.

cand inchid o usa deschid alte trei

cu alte cuvinte, de fiecare data cand trec printr-o perioada critica din viata, una cu schimbari importante, incerc sa imi deschid o paleta cat mai larga de optiuni practice (pentru ca la nivel teoretic imi place sa cred ca optiunile imi sunt nelimitate).

in general, usile deschise dau spre alte campuri decat cele lasate in urma. daca am ingropat o iubire, las tarana sa se odihneasca o perioada si imi arunc privirile spre alte intinderi. cele mai prolifice perioade in dezvoltarea spiritului si a mintii au venit dupa moartea vreunei iubiri, ceea ce imi da un sentiment incurajator de evolutie continua si imi confirma necesitatea acceptarii perioadelor mai putin fericite ca obligatorii pentru urcusul spiralat.

asa incat, sunt recunoscatoare vechilor iubiri si le anticipez cu un zambet pe cele viitoare, si, intre timp, pasesc cu incredere pe cai mai mult sau mai putin cunoscute, menite sa imi deschida mintea si orizonturile.

updates

Tocmai am realizat ca am ocupat inadmisibil de mult din spatiul bloggeristic detaliind telenovela pe care eu o numesc "viata personala", dar am doua scuze perfect valabile in aceasta privinta:
1 - telenovela asta imi ocupa al naibii de mult gandurile si emotiile (insa odata cu curatenia de Paste am initiat masuri de remediere a situatiei)
2- asta e ceea ce se cheama blog personal (iar eu prin asta inteleg un spatiu virtual atoate-rabdator, unde pot sa imi desfasor gratios gandurile cele mai lipsite de noima in aceeasi masura ca si pe cele care pot fi suspectate de profunzime).

Buuunn, cu introducerea facuta, pot trece la impresii despre ultima perioada de cand n-am mai calcat pe blog.

Cea mai proaspata impresie e cea de la Atelier 35 (expozitia e deschisa de cateva luni bune, dar eu abia de curand m-am invrednicit sa o vizitez in tihna). Prima reactie dupa ce am iesit pe usa de la WTC, a fost "dom'le, astia de la UAP Iasi chiar nu au nici un criteriu de selectie pentru lucrarile expuse???"
In mai multe cuvinte, cred ca singurul criteriu a fost varsta artistilor (sub 35 de ani), pentru ca rar mi-a fost dat sa vad un amalgam mai incalcit de lucrari si stiluri, si cu mana pe inima spun ca in viata mea nu am avut ocazia sa vad mai multe lucrari proaste grupate in acelasi loc.
Sa fim intelesi, au fost cativa artisti pe care i-am retinut si care m-au impresionat (pe unii ii stiam deja, altii mi-au intrat pentru prima data in aria vizuala). Din cei care mi-au placut ii mentionez pe Dragos Gavrilean, Sorin Otinjac, Petru Ciobanica, Adina Tofan, Andreea Dascalul, Cristi Diaconescu, Melania Hangan, Tudor Dumitrascu. Au mai fost lucrari care mi-au incantat vederea, dar trebuie sa recunosc ca nu am retinut numele artistilor.
Insa lucrarile lor erau alaturate fara nici o noima sau justificate unor lucrari de o calitate atat de slaba si o lipsa de estetica atat de izbitoare, incat simpla alaturare le aducea un prejudiciu. Am vazut cele mai infioratoare kitsch-uri expuse langa lucrari cu adevarat valoroase, tehnici infantile, culori tipatoare si subiecte de o stupizenie absoluta alaturate unor opere in adevaratul sens al cuvantului, astfel incat impresia de ansamblu a fost una jalnica.

O impresie situata la polul complet opus mi-a fost lasata de vizita pe care am facut-o in atelierul Zamfirei Barzu (de fapt doua vizite consecutive, pentru ca o singura zi nu mi-a fost de ajuns). Zamfira este geniala, lucrarile ei imbina in mod fericit figurativul cu abstractul, culorile si forma au forta si expresivitate, iar tema eroticului este abordata cu lirism si pasiune in acelasi timp.
In plus, am beneficiat de compania savuroasa a Zamfirei, de o ceasca de ceai si de cateva ore de stat la povesti, asa ca am plecat cu ochii incantati si sufletul plin. O puteti gasi pe Zamfira online la: http://arts.iasi.roedu.net/zamfira/

Pe langa astea, am mai participat la o lectura publica din cea mai recenta carte a lui Dan Lungu - "Cum sa uiti o femeie". Il stiam pe Dan Lungu de la "Sunt o baba comunista", insa cum ultima lui carte s-a intamplat sa fie despre dragoste si sa pice intr-un moment in care viata mea amoroasa e pe duca, pot sa spun ca atat lectura cartii cat si discutia autorului cu publicul m-au uns la suflet. Recomand cu toata caldura cartea, care e trateaza sensibilul subiect al iubirii (sau al dezamagirii din iubire, mai bine spus) cu umorul tonic specific lui Dan Lungu.

Adaugand la toate astea Pastele petrecut la Vatra Dornei, pot spune sa sufletul e plin si am energie pentru inca o buna bucata de vreme.

azi

o zi ciudata, suprarealista. azi timpul s-a dilatat si am trait cateva luni din viata in cateva ore. un amestec de gusturi, salciu cu dulceag, gustul fad al timpului neprieten. un amestec de stari, spaime si linisti suprapuse, epuizanta proximitate a necunoscutului. un amestec de dispozitii, perceptie acuta a fiecarei clipe si instrainare, abdicarea in fata concretului.

azi am constatat ca a venit primavara chiar daca eu am ramas cu jumatate de suflet in iarna. s-ar parea ca totusi anotimpurile curg si fara noi, si nu avem de ales decat sa le urmam. ca s-o ajung din urma mi-am inverzit privirea cu indaratnicie, mi-am lasat timpanele strapunse de ciripituri, am privit soarele drept in ochi si am palpat un mugure in intreaga-i plinatate. inainte de orele amiezii traiam primavara.

azi m-am cautat si nu m-am gasit. uluita, m-am oprit pentru prima data dupa luni de goana orizontala, am scrutat adancul si nu eram acolo. am intrebat ecoul, am dat deoparte niste umbre aruncate neglijent, chiar am atins cu varful degetelor obscuritatile opace din strafunduri.. nici urma de mine. m-am uitat nedumerita in jur.. cu usurare am constatat ca nu eram nici la suprafata (imi era frica de puterea de atractie a orizontalitatii indelungate). stiam ca in sus nu are rost sa ma caut, era evident ca nu avusesem nici o scara la indemana in ultimul timp.  am realizat intr-un tarziu ca singura cautare posibila, pentru a ma gasi, era oprirea cautarilor. dar azi linistea imi apare ca un deziderat inaccesibil. am parcurs restul zilei fara mine.

o zi apasatoare si lipsita de rezultate vizibile. si totusi azi am construit o punte.

love, relations and stuff like that

Dupa tonul jalnic din ultimul post mi-am jurat in barba ca am sa revin pe blog numai cand oi fi in stare de postari mai optimiste. si ta-daaa: iacata-ma! 

Asaaa, aici intervine pauza obligatorie pentru aplauze, "vai, multumesc, multumesc, nu e cazul, zau!" ( oricum am zis optimista, nu neaparat vesela, sa nu aveti pretentii exagerate de la mine).

Care va sa zica ultima perioada am petrecut-o in pur spirit nietzschean, aplicand nihilismul activ asupra propriei persoane: am constatat lipsa de fundament a constructiei numita "Petra's love life" (or lack of it), mi-am luat o mimica scrutatoare si am sondat adancimile mocirlei crescute in ani buni de compromisuri si fuga constienta de vederea lor monstruoasa, am facut una cu pamantul ultimele ruine si am pregatit un teren nou nout, pe care sa ma apuc sa construiesc un nou edificiu, mai trainic si mai frumos, vorba cantecului. 

Cum si cand o sa construiesc frumosul edificiu e o poveste care va fi derulata pe multe posturi viitoare ale blogului (un eufemism pentru "habar n-am inca"), deocamdata am reusit sa pun piciorul pe pamant solid si sa imi definesc o pozitie actuala, si, credeti-ma, nu-i putin lucru.

Prima si cea mai grea faza e constientizarea. Petreci timp lung intr-un noroi caldut, pretinzand fata de tine si fata de altii ca ai o casnicie foarte buna (multumesc de intrebare), ca e normal sa ai activitati separate (doar suntem atat de diferiti...)  si sa te vezi cu celalalt un sfert de ora inainte de culcare (doar suntem atat de ocupati...), ca e normal sa nu mai gasesti subiecte comune de discutii (ce am mai putea discuta ce nu s-a discutat deja?), ca starea de apatie nu e deranjanta (si de ce-am zambi.. doar suntem asa de obositi...) si ca lipsa atractiei reciproce nu inseamna nimic (doar toate relatiile devin monotone..). Si-ti duci zilele linistit in starea asta de semi-lancezeala pana intr-o zi cand realitatea te loveste fix in fata, de ramai naucit si parca ti se deschid trei randuri de ochi simultan, pe care nicicum nu poti sa-i mai inchizi.

Urmeaza partea cea mai proasta: spaima. O frica metafizica, mai puternica decat propria vointa si judecata, care te ingheata si iti blocheaza creierii. O stare de tampenie absoluta si dezorientata, insotita de nopti nedormite si dureri de inima (la propriu, cred ca tre' sa-mi fac un EKG), de o lipsa acuta a oricarei viziuni care sa depaseasca ziua de azi, de intrebari stupide privind propria-ti persoana si eventualitatea unui rost pe lume, de culpabilizare, mila pentru celalalt si greata in fata oglinzii. ehhhh, starea asta e cea mai pacatoasa si greu de depasit (chiar cand crezi ca ai lasat-o in urma si fugi cat te tin picioarele, te ajunge din urma si te inlantuie, astfel incat nu poti decat sa o accepti ca inevitabila).

In cele din urma, incepi sa iti amintesti ca te afli inca in stadiul de trestie ganditoare (primul pas pe scara evolutiei botanice e de la varza la trestie), si ca a existat o perioada in viata cand nu erai casatorita (cine-ar fi zis?) si supravietuirea iti reusea destul de bine, ca te mandreai chiar cu o oarecare posesie de principii si idei. Te uiti din nou in oglinda (infruntand greata inca persistenta) si in jur, faci o analiza a situatiei, si constati ca se poate si altfel. Aici e a treia faza esentiala: odata ce ai constatat ca se poate si altfel devine evident ca "asa" nu se mai poate. Poti sa aduci toate argumentele lase si comode pe care te bazai anterior, poti sa depui toate eforturile de vointa pentru definirea unei stari pragmatice de apreciere a noroiului caldicel, inacceptabilul devine din ce in ce mai evident si te motiveaza pentru actiuni concrete.

Urmeaza faza in care ma aflu acum, cea de definire a actiunilor concrete. Treci de la starea de spirit "orice as face va fi greseala vietii mele" la cea "orice as face va fi bine", stabilesti cele doua linii de actiune posibile (indiferent cat mi-am contorsionat creierii n-am reusit sa o gasesc pe a treia) - "ne regasim si facem casnicia asta sa mearga" sau "ne despartim si fiecare pe drumul lui", si iti aloci timp pentru a realiza care din cele doua e varianta optima. Pentru asta mi-am propus o perioada mai lunga, in care sa stau singura cu mine, pe indelete si sa descopar intelepciunea sau inspiratia providentiala. 

Postul asta nu are concluzie, e cu "va urma"...

dualitate intrerupta

ieri Petra a parasit-o pe Petra.. care a acceptat despartirea fara prea multe proteste. o intrevazuse si ea, intelesese ca e inevitabila, doar o chestiune de timp.. de ceva timp nu se mai puteau privi in ochi, nu se mai placeau, se sufocau reciproc si isi gaseau doar defecte. cu toate astea, vocea calma, matura si categorica i-a zgariat sufletul si i-a inabusit revolta:

- nu mai putem asa, Petra, nu te mai inteleg. esti oscilanta, visatoare si iresponsabila, te infierbanti prea usor si ma provoci spre actiuni deloc rezonabile. nu ma mai asculti, nu imi mai accepti autoritatea, si stii foarte bine ca tu singura nu ajungi nicaieri. ma obosesti teribil, si nu mai am timp de mine. macar daca din goana comuna as gasi surse pentru propria-mi dezvoltare, cred ca ti-as putea ierta nelinistea. dar sfarsitul zilei te gaseste pe tine la fel de nelinistita iar pe mine sfarsita de puteri.. inca o zi neproductiva.

- dar.. eu sunt libera.. nu pot trai altfel.. uita-te la mine, ma sufoc, deja am inceput sa ma invinetesc de la discutia asta.

o spranceana ridicata (Petra a sesizat o nuanta de cruzime ironica, dar zilele astea s-a dovedit excesiv de susceptibila, posibil sa fi fost doar o parere):

- te-am lasat o perioada, pentru ca recunosc ca am o slabiciune pentru tine, dar trebuie sa inveti sa respecti niste limite. pana si tu trebuie sa recunosti ca m-am dovedit destul de permisiva. dar... nu imi dai de ales, trebuie sa uit de tine o perioada, sa ma regasesc, sa imi pun ordine in ganduri. stii ca e doar temporar, ca o sa ne revedem pentru ca nu putem trai una fara alta.... bla, bla......

pentru Petra totul devine cetos, se scufunda din ce in ce sub greutatea clipei... ea n-a trait niciodata in trecut sau viitor, parasirea actuala o ucide...previziunile de orice fel nu sunt specialitatea ei, prea tin de rational ca sa se poata dovedi incurajatoare.

pasiuni trecute si viitoare

Tatal meu, vanator pasionat de mai bine de 20 de ani, are o vorba : « Vanatoarea si prostia sunt surori bune ». Asta numai cand se intoarce rupt de foame si oboseala dupa cate o zi (eventual una de iarna, cu frig si ninsoare) de umblat aiurea dealurile fara sa prinda picior de mistret, pentru ca in zilele cu succes isi uita intelepciunea in favoarea mandriei de vanator care isi hraneste familionul.

 Eu, cum nu pot sa contrazic genetica, dezvolt intelepciunea parinteasca in teorie generala, si spun « pasiunea si prostia sunt surori bune ».  Si la mine se aplica cu atat mai mult, cu cat ambele sunt de gen feminin. Si cum pun multa pasiune in tot ce fac (exceptand activitatile rutiniere gen mancat, dormit, spalat pe dinti, etc.), am ocazia sa verific valabilitatea teoriei mai sus enuntate cu varf si indesat. Bineinteles, teoria mea se aplica mai ales pentru sentimentele intense, care tind sa anuleaze orice bruma de ratiune si te arunca fara drept de apel in patetic, indiferent de forma pe care o iau (dragoste pentru un barbat, entuziasm in fata unei lucrari de arta, melancolie la o piesa de-a lui PJ Harvey, bucurie copilareasca de a ma intalni cu cineva drag, incremenire pe varf de munte, panica din momentele de constientizare a trecerii irevocabile a timpului).

 Daca trairile mele ma fac ridicola in ochii celor de langa, nu-i nici un bai, oricum nu dau prea multi bani pe parerea celor de pe strada, iar cei a caror parere conteaza sunt oameni suficient de destepti cat sa mai astepte o a doua manifestare sau sa analizeze si doua – trei idei pe care le emit. Dar ce te faci in momentele in care descoperi lipsa de fundament a pasiunilor tale, sau realizezi ca, in concentrarea ta absoluta asupra propriilor emotii, aluneci in egoism si uiti de cei de langa tine, si chiar de tine insati in asa masura incat pasiunea devine nociva?

 Ei bine, astea sunt momentele in care se trezeste intelepciunea stramoseasca in mine si ma erijez in creatoare de teorii asupra psihicului omenesc. Asta a fost varianta eufemistica. In cea prozaica, ma trezesc, imi aplic benevol doua perechi de palme, imi adun demnitatea, o scutur bine si o ridic din nou in pozitie verticala, cum ii sade bine, si imi promit ca pe viitor o sa fiu mai ponderata.

 Bineinteles, dezideratul e imposibil de atins, asfel incat urmeaza o perioada de  rationalism rece si sec, in care pasiunea veche e inmormantata cu onorurile cuvenite,  perioada care are darul sa-mi ridice intelectul pe piedestal si plictisul la stadiul de stil de viata. Cand starea de fiinta rationala imi devine insuportabila, in mod inevitabil, ma arunc cu capul inainte si ochii inchisi intr-o noua pasiune (pentru ca pe cele ingropate nu le mai pot invia), tocmai la timp cat sa-mi reiau bataile inimii.

 Mda, e clar, pot trai oricum, numai ponderat nu. Insa prefer oricare din starile antagonice (pe care le traiesc cu aceeasi convingere), decat pe cea nici rece nici calda, ci caldicica, cu iz de apa statuta.

 

Seven Pounds

am vazut ieri seara filmul din titlu, si m-a impresionat in asa masura incat am zis ca e musai de recomandat si altora pe blog (e prima data cand recomand un film pe blog, desi sunt o adevarata devoratoare de filme iar cele care sa ma impresioneze intr-adevar sunt destul de putine). nu am sa va stric placerea povestind despre ce e vorba in film (care se dovedeste destul de imprevizibil incat sa iti mentina interesul la cote maxime pe toata durata lui), si nu am sa postez nici vreun trailer, dar va recomand cu toata increderea sa il vedeti, preferabil in liniste si pe indelete, fara prieteni galagiosi sau popcorn.

filmul e regizat de Muccino (responsabil si pentru The Pursuit of Happyness), si il are tot pe Will Smith in rolul principal, care face un rol de zile mari. Spre deosebire de filmul anterior, pe langa povestea cu miez, Seven Pounds beneficiaza si de un ritm sustinut, cu intorsaturi de situatie si de personaje secundare bine construite

nu am inteles de ce filmul nu a beneficiat de atentie la Oscaruri, pentru ca valoarea e clar peste The Curios Case of Benjamin Button (care mi s-ar fi parut un film excelent, daca ar fi avut o ora jumatate in loc de 3 si n-ar fi fost cumplit de lent si previzibil) sau Slumdog Millionaire (care iar mi s-ar fi parut un film ok daca n-ar fi luat atatea premii si n-ar fi fost atat de mediatizat, si oricum are cam mult iz telenovelistic). n-am vazut celelalte filem nominalizate, insa recenziile nu prea m-au motivat.

din filmele de anul trecut am mai vazut doua care mi-au placut, si despre care nu prea s-a vorbit - In Bruges (prima data cand am reusit sa vad un film al lui Collin Farrell pana la capat fara intreruperi voluntare) si Gran Torino (Clint Eastwood la batranete e un actor demn de luat in considerare, iar rolul lui face tot filmul). Planuiesc sa vad in perioada urmatoare Vicky Cristina Barcelona, pe care il astept in cinema pentru ca am mari asteptari, si Revolutionary Road. Daca impresiile sutn bune revin.

zile astenice...

cine-a inventat termenul "astenie de primavara" trebuie sa se fi gandit la mine in starea din zilele astea. proasta inventie, doamnelor si domnilor! adica in loc sa ma bucur ca vine primavara, se incalzeste afara, apar freziile si gargaritele si se mareste ziua, eu ce fac? ma tarai de colo fara colo fara vlaga, abia reusesc sa duc la bun sfarsit cele mai simple activitati, iar cele pe care le pot lasa pe maine devin activitatile preferate.

nu ca n-as avea treaba, idei sau dispozitia necesara. am de lucru cat lumea, idei garla si starea de spirit proactiva, dar toate raman la nivel teoretic. cand e vorba de pus in practica.. pe toate le fac, dar absolut pe toate, cu maximum de eficienta si organizare, doar ca de maine.... azi as prefera sa mai dorm juma' de zi....

ca urmare am decis ca am neaparata nevoie de un plus de motivatie/infuzie de energie/boost/scuturare (las la libera interpretare termenul optim), si pana la sfarsitul saptamanii cand ma vad cu fetele mele si am sa am sigur parte de o resuscitare, orice idee e binevenita.

incertitudine

Infernul sunt ceilalti, spunea amicul meu Jean-Paul, iar eu, care in general nu obisnuiesc sa il contrazic, de data asta ma intreb cata dreptate are. Cat din infern se gaseste in ceilalti si cat in mine? Sau poate infernul vine din incompatibilitatea dintre sine si ceilalti, din antagonismul dintre Dasein si Mitsein, dintre eu pentru mine si eu pentru ceilalti.

Mi-am redescoperit de curand fragilitatea propriei constructii, volatilitatea unei fericiri traite prea intens. Am descoperit ca fericirea te indeparteaza prea mult de realitate, care in cele din urmaisi cere drepturile si te trage inapoi subit si categoric, iar caderea in realitate este cu atat mai dureroasa cu cat fericirea gustata a fost mai intensa.

Un sfert de ora de discutie cu un “om mare”, exponentul perfect reprezentativ al celorlalti, a reusit sa zgudie pana-n temelii echilibrul fragilei constructii numite “sine”, la care muncisem vreme indelungata, scotand la bataie optimismul si bucura vietii de care dispun in resurse considerabile, punandu-mi sufletul pe o tava lasata pe trotuar, la colt de strada, la dispozita trecatorilor.

Sec si transant, mi s-a perindat prin fata ochilor tot sirul defectelor de care ma fac vinovata (care, intre noi fie vorba, imi erau indeajuns de cunoscute): idealismul, nehotararea, insuficienta maturitate, sentimentalismul, inconsecventa, nimicnicia si mai ales, pacat capital, singur suficient pentru condamnarea-mi definitiva, lipsa cronicizata a simtului realitatii.

Ca o trezire brusca intr-o dimineata in care dormisem linistita cu senzatia de week-end si realizez brusc ca e mijlocul saptamanii si am intarziat la serviciu, cu tiutul innebunitor al ceasului in urechi, lumina prea puternica pentru ochii inca impaienjeniti, si graba de a-mi reveni in simtiri pentru a face fata noii zile, trezirea la realitate a fost dureroasa pentru simturi si buimacitoare pentru minte. O saptamana am petrecut-o in transa, indeplinind minimul subzistential, coplesita de intrebari.

Cat traiesc pentru mine si cat pentru ceilalti? Trebuie sa iau in calcul propria perceptie a realitatii sau realitatea majoritatii ? Daca un compromis atrage un altul, cand trebuie sa ma opresc pentru a nu-mi altera irevocabil eul? Cand necesitatea unei schimbari imi va aparea ca iminenta, voi avea curajul sa o intreprind sau voi fi prea prinsa in angrenajul realitatii sociale? Pot trai pastrandu-mi principiile, sau renuntarea la principii este singurul trai posibil? Si cum e mai bine, fericit in lumea ta sau mizerabil in lumea reala?

cu drag de Dragobete

Astazi de dimineata m-am trezit intr-o dispozitie luminoasa, de zile mari. De zi de primavara (desi inca e februarie si gradele sunt cu minus in termometre) si de zi de Dragobete. Nu stiu altora cum le tresalta inimioara, dar pe mine Valentine’s day ma lasa la fel de rece ca si Ziua Recunostintei sau Halloween-ul, sarbatori care mi se par false si nereprezentative, si imi lasa o impresie de slugarnicie in fata culturii americane atot-invazive.

In schimb Dragobetele nostru autohton mi se pare autentic, nastrusnic si romantic in acelasi timp, si imi umple inima de caldura si mintea de ganduri necurate. O sa spuneti ca nu e nevoie de o zi anume ca sa iubesti din toata inima, si o sa va dau dreptate inca inainte de a o spune. Insa e nevoie de zile de astea in care sa iti amintesti tie insuti, si sa amintesti si altora, de toata dragostea care iti umple sufletul si pe care o daruiesti celor de langa liber si neconditionat.

Trebuie sa multumesc unei persoane dragi care a reusit, recent, sa-mi aduca aminte ca dragostea e cea care daruieste fara sa ceara nimic in schimb, care se poate bucura de libertate fara sa se teama ca o sa-si franga aripile, care exista in diverse forme si nu se supune nici unor reguli, care incepe cu tine insuti dar se implineste in celalalt, care are rabdare, nu impune si nu cere. Pentru o scurta perioada de timp, dintr-o exaltare exagerata si caracteristica, uitasem.

Astazi e una din zilele in care am sa sarbatoresc dragostea sub toate formele ei si am sa inchin un pahar de vin rosu in cinstea Dragobetelui, pe care l-am identificat pe wikipedia ca fiind “entitate magică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic.... românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările "se logodesc" în această zi”.

A votre sante!

arta de a fi egoist

Ieri, pentru prima data de cand imi desfasor gratios ideile in camp bloggeristic, am avut indoieli asupra oportunitatii de a-mi expune public slabiciunile caracteristice de femeie inconsecventa si dominata de sensibilitati gratuite. Indoilelile au evoluat spre panica/dezgust, astfel incat am aplicat un nemilos ctrl A + del postului proaspat scris, post prin care imi desfiintam pretentiile de fiinta rationala si abdicam in fata emotiilor, pe care de altfel singura le caut. Renuntarea la postul respectiv nu a venit din teama de ridicol, cat din bun simt, din constiinta inutilitatii sale, ideile exprimate fiind in cea mai mare masura lipsite de interes pentru oricine altcineva cu exceptia propriei persoane.

Aceasta constatare a venit in paralel cu o recunoastere a propriului egoism de care dau dovada de multe ori in privinta empatizarii cu emotiile altor persoane. De cate ori nu am simtit nevoia sa selectez textele citite pe alte bloguri in functie de starea de spirit din acel moment, evitand marturisirile care m-ar fi intristat in zilele in care imi savuram fericirea si cautandu-le cu nesat in perioadele de cadere? Sau de cate ori sunt nevoita sa recunosc fata de mine insami (ca fata de altii n-as admite nici picata cu ceara), ca intrebarea "ce mai faci?" este una pur formala, cu caracter de conversatie mondena, si nu vine din interes real fata de trairile interlocutorului?

Bineinteles, exista (destule) persoane dragi pe care le intreb ce mai fac cu scopul proactiv de a afla intr-adevar nu ce fac, cat ce simt si, eventual, de a ma alatura trairilor lor fie prin impartasirea fericirii (fericirea nu este niciodata completa atata timp cat e traita solitar), fie prin preluarea unei parti din suferinta. Insa ramane un numar semnificativ de persoane cu care intru in contact si ale caror emotii imi sunt in cea mai mare masura indiferente. 

Recunoasterea propriului egoism a venit oarecum suprinzator, si a necesitat o oarecare doza de curaj si luciditate, avand in vedere ca in cea mai mare parte a timpului ma consider o persoana binevoitoare (dupa cum singura ma laudam in unul din posturile anterioare). Insa, la o a doua gandire, mi-am dat seama ca a fi egoist nu e neaparat o caracteristica negativa, ci mai degraba una profund umana, iar oamenii de o bunatate absoluta, care sa se dedice exclusiv celor de langa, sunt exceptiile si nu regula. Si pana si acestia, cat de paradoxal ar suna, dau dovada de un oarecare egoism prin concentrarea exclusiva asupra celorlalti, atata timp cat aceasta aplecare e o modalitate de cautare a propriei fericiri si linisti sufletesti.

Lasand la o parte exceptiile, gasesc egoismul benefic din doua puncte de vedere:

- ca reactie sanatoasa de aparare a organismului in fata invaziei de emotii contradictorii si de intensitati diferite pe care le intalnim la fiecare pas in viata sociala. Empatizarea excesiva cu cei de langa s-ar dovedi consumatoare de energie pana la punctul in care propriile emotii si-ar pierde identitatea. 

- ca punct de sprijin pentru construirea relatiei cu tine insuti, prin pastrarea demnitatii in pozitie verticala si dezvoltarea capacitatilor de auto-cunoastere pentru a gasi mijloacele cele mai potrivite de  evolutie personala. In aceasta privinta, auto-valorizarea, formarea unei imagini de sine realiste si solide, este dependenta de un oarecare egoism. In fond, abia dupa ce am facut pace cu mine insami, si mi-am inteles la adevarata dimensiune eul (aici intra si acceptarea limitelor si slabiciunilor in aceeasi masura cu identificarea punctelor forte), pot sa ma aplec catre nevoile si trairile celor de langa.

In relatia cu ceilalti, egoismul nu este 100% blamabil dupa cum dedicarea absoluta nu este 100% laudabila. Provocarea este de a gasi un echilibru intre cele doua, si mai ales de a identifica situatiile in care una cele din doua trebuie sa prevaleze.

daca lumea s-ar sfarsi peste o luna

De cand cu criza economica lumea din jurul meu a devenit mai serioasa, mai preocupata sau mai nervoasa. Inevitabil, criza e subiectul zilei, si indiferent de interlocutori sau ocazie, in orice grup mai mare de trei persoane dupa aproximativ o ora de conversatie se ajunge la subiectul "CRIZA". Cum deja pe mine subiectul a inceput sa ma plictiseasca (cu nestatornicia-mi caracteristica, orice subiect neplacut ajunge sa ma plictiseasca, chiar daca ma priveste in mod direct), zilele trecute am intrerupt destul de nepoliticos un prieten care se apucase sa peroreze in cel mai avizat si convins mod posibil despre efectele crizei, cu replica (recunosc, mai mult exasperata decat cugetata) "hai, dom-le, ca n-o fi chiar sfarsitul lumii!"

De obicei, in momentele mele de glorie de dupa cate o gafa autentica, incep sa gandesc... in general tardiv pentru actiuni reparatoare. De data asta m-am intrebat: daca ar veni sfarsitul lumii, si printr-un absurd as sti ca e programat peste 30 de zile, ce as face in luna ramasa la dispozitie? Probabil mai intai as intra in panica si as trage-un bocet cu trei siroaie de rimel scurse pe obraji, dupa care as intreprinde urmatoarele actiuni:

- mi-as da demisia si as vinde tot ce detin vandabil pentru maxim de lichiditati;

- as trai pe baza de cafea si ciocolata, pentru ca sa nu irosesc timpul dormind si pentru ca nu m-ar interesa daca ma ingras zece kile si-mi crapa pancreasul;

- as zambi in continuu, si nu mi-as pierde vremea cu intrebari existentiale (din moment ce notiunea de existenta devine brusc definibila temporal, orice intrebare e redundanta);

- i-as acorda o zi de relaxare mamei, in care sa o ajut sa uite de responsabilitati si sa ii povestesc intreaga zi cat de mult o iubesc, si cat apreciez tot ce a facut pentru mine pana sa vina sfarsitul lumii (de fapt, i-as acorda intreaga perioada, dar cunoscand-o pe mama sigur n-ar reusi sa se relaxeze pentru mai mult de 24 de ore);

- as suna pe toata lumea draga si le-as marturisi cat sunt de privilegiata sa-i fi cunoscut;

- as spune in fiecare zi "te iubesc" tuturor celor carora uit atat de des sa le-o spun;

- as plange pe umarul lui Ticu, si as incerca sa-i arat cat de mult il inteleg, si cat l-am inteles tot timpul, datorita marii asemanari dintre noi;

- mi-as cumpara motor (sau mai bine as inchiria unul, ca oricum nu-l mai dau inapoi :P), si as trece cu el Transfagarasanul;

- as vizita Petra, pentru ca nu se poate sa am un oras cu numele meu, care culmea, mai e si o noua minune a lumii, si sa n-o fi vazut;

- as face bungee jumping (posibil pe asta s-o las pe sfarsitul perioadei, just in case);

- as sari cu parasuta;

- as inota cu delfinii;

- as picta in fiecare zi, si mi-as asigura cele mai colorate 30 de zile posibile;

- as citi in fiecare seara din Prevert, Baudelaire si Stanescu;

- as face sex cu un necunoscut care imi zambeste la semafor;

- as vedea Breakfast at Tiffany's (va puteti imagina ca nu l-am vazut inca?);

- mi-as sarbatori a 50-a aniversare cu douazeci si ceva de ani in avans, ca sa nu fiu trista ca mor tanara;

- as urca pe Ceahlau calare;

- as invata o rugaciunea in chineza si una in araba, din prevedere (nu se stie niciodata cu cine te intalnesti dupa...) ;

- as organiza o petrecere in pijamale cu surorile si cu absint, tigari, rock si vorbit mult, zgomotos si simultan;

- as dansa desculta in ploaie;

- as rade cu gura pana la urechi si as canta cu voce tare pe strada.

Si lista ramane deschisa... 

generatia messenger (sau cum iti dai seama ca imbatranesti)

Canibal zicea ca romantismul a murit (fie-i tarana usoara!) si pentru prima data in viata bloggeristica, nu gasesc argumente sa-l contrazic. Nu numai ca a murit romantismul, dar si bunul simt da semne de agonie, cand e vorba de infiripat relatii amoroase intre domnisori si domnisoare,  aprigi utilizatori de tastaturi dar cu talentul oratoric al unor surdo-muti (de fapt le fac bietilor surdo-muti o nedreptate. ei detin un vocabular destul de amplu, dar au dificultati in exprimare, pe cand domnisorii nostri au toate dotarile tehnice pentru exprimare, dar au probleme in formularea pe cale orala a cuvintelor cu tz, sh, q, dc, k, poop, love u, etc).

Si ca sa vedeti ca nu acreala batranetii ma determina sa ponegresc tinerele sperante ale patriei, am doua intamplari recente de povestit care sa-mi sustinta teoria:

1. Intr-o seara, intr-un club, dupa baut, dansat, destrabalat, baut din nou, iau decizia mareata de a ma retrage pentru reculegere in singurul loc unde puteam fi singura, respectiv toaleta. Buunnn, cum stam eu asa prinsa in cugetari metafizice, aud voci masculine de partea cealalta a zidului (clubul meu fiind semi-bomba, zidul dintre buda barbatilor si cea pentru ladies era mai mult de forma, iar izolarea fonica nula):

-  Bah, ce-as f...-o pe aia blonda?

-  Care ma?

-  Aia blonda de m-am dus la ea la masa;

-  Da' o cunosti ma?

-  Nu, m-am dus cu tupeu;

-  Si ai vorbit cu ea, pune botu'?

- Nu ma, da' i-am pus mana la p...a.

WTF????? sa cad de la inaltimea cugetarilor metafizice si alta nu... adica inteleg eu ca in secolul vitezei si al tehnologiei trebuie sa fii rapid si eficace si sa nu te incurci in detalii, dar chiar asa? Nici tu "buna seara frumoasa domnita, pot sa va aflu numele?", nici macar "buna papusa, bei cu baiatu' un lichior de cirese?", nimic? Bineinteles ca se trezeste curiozitatea perversa din sinea mea, si ma decid sa-i urmaresc pe Don Juani, mai mult ca sa vad obiectul adoratiei tanarului. Curiozitatea nu-mi fu dezamagita: o blonda sclipicioasa, bine machiata si tapata, cu colanti negri, cizme cu toc cui si topic leopard, care probabil tocmai isi postase poze cu noua garderoba pe hi5, in caz ca nu iese agatamentul in club. Pai in cazul asta inteleg, frumoasa domnita! De ce sa-si bata capul Don Juan cu texte, ca probabil oricum n-ar ajunge la creierasul dumitale inca ametit dupa decizia dificila de a asorta cizmele cu toc cui la poseta roz.

2 - Am obiceiul sa ies sa alerg prin parc daca e vreme buna, ma ajuta sa-mi mai ridic nivelul endorfinelor si sa mentin sistemul in stare de functionare. De obicei alerg cu sapca pe ochi si castile pe urechi, deci nu prea sunt atenta ce se intampla in jur. In una din serile astea, cand depuneam toata convingerea in numararea turelor de parc, imi rasare in fata ochilor un pusti la vreo 16-17 ani, pus pe fapte mari. De data asta, baiatul avea replica pregatita:

- Gagica, nu trebuie sa alergi la cat de bine arati, esti slaba destul! 

Sub efectul surprizei de a-mi fi oprita brusc numaratoarea, inca nu ma lamurisem daca e cazul sa ma enervez pentru nesimtire sau sa-i multumesc de compliment, cand urmeaza continuarea replicii:

- Pot sa alerg si eu cu tine, si dupa aia sa mergem la un suc? 

Trebuie sa recunosc ca expresia perplexa pe care am afisat-o a avut darul sa-l incurajeze, pentru ca arata orice numai inteligenta nu. Intreb, cu intentii pasnice de descurajare:

- auzi, cati ani crezi tu ca am?

- 17, maxim (pfuaaaiiiii, aici orgoliul meu se umflase peste dimensiunile parcului, asa ca eram dispusa sa-i iert mitocania);

- hmm, mai adauga vreo 10 si esti pe aproape.

Ei bine, daca pustiul a reusit sa ma surprinda, eu n-am avut acelasi efect asupra lui. omul si-a pastrat hotararea:

- nu-i nimic, imi plac si gagicile mai in varsta. Deci ce zici, mergem la un suc?

Eiiiiiiii, aici a fost cazul sa-mi revin din perplexitate si sa-mi adun orgoliul pe o singura alee. Asa ca m-am razbunat cum am stiut mai bine :) i-am acordat domnisorului onoarea sa alerge cu mine trei ture de parc, de se inrosise pana-n varful urechilor si statea sa plesneasca cand am terminat. de la sine inteles ca-i cam pierise cheful de suc (si probabil ca agatatul de gagici care alearga in parc a fost sters in seara aia de pe lista).

Am stat dupa aia si m-am gandit, asa ca in prag de Valentine's day: sunt de moda veche daca inca mai cred in romantism? sunt absurd de idealista daca imi imaginez ca barbatii pot sa spuna vorbe frumoase sau sa isi arate sentimentele fara sa se teama ca isi pierd prestigiul de macho? este spiritul gregar de vina pentru invazia de pitipoance care nu pretind nici macar sa li se stie numele? si tot gandind asa mi-am dat seama ca imbatranesc...

a perfect day

PJ Harvey- A Perfect Day Elise
Asculta mai multe audio Muzica »

chiar daca e luni, inceput de saptamana si ploua afara, it's a perfect day, Elise :)

optimism, pozitivism, la vie en rose, etc

in general sunt o persoana optimista (nu va luati dupa postarile mai sumbre de pe blog, se intampla sa ma simt mai inspirata cand am gandurile albastre). ei bine, in cea mai mare parte a timpului sunt vesela, vad partea plina a paharului si zambetele din jurul meu, apreciez din plin toate darurile pe care mi le-a harazit soarta/natura/Dumnezeu sau eu insami.
imi dau seama ca pot fi fericita sau nefericita pe baza acelorasi considerente, asa ca e preferabil sa aleg fericirea. singura problema e ca uneori am zile (saptamani) cand uit cat de norocoasa sunt.

exemplu: azi, 03 februarie 2009, zi de marti, trei ceasuri rele (in cazul meu opt). am inceput ziua promitator, cu o serie de "de ce"-uri. de ce sa ma dau jos din pat? de ce sa ma spal pe dinti? de ce sa ma imbrac (raspunsul la asta a venit destul de repede)? de ce sa ma duc la serviciu? de ce sa spun ca fac bine daca de fapt ma scufund? de ce sa fac conversatie daca mi-e limba inclestata? de ce nu sunt mai buna/desteapta/frumoasa/slaba/iubita/bogata? de ce port ochelari? de ce salariul nu intra de 4 ori pe luna? de ce nu-i inca martie afara? de ce teza aia nu se scrie singura? de ce 100 g de ciocolata inseamna 1 kg in plus? de ce traiesc in Romania? de ce amandoua surorile mi-s in Bucuresti si mi-e dor de ele de mor? etc, etc... (mai pot, da' ati prins ideea).

adunarea de ce-urilor de mai sus a luat cam jumate de zi (treaba serioasa, necesita concentrare). partea buna e ca dupa atatea intrebari n-am avut alta varianta decat sa incep sa raspund. si pe masura ce raspundeam venea si optimismul, si realizam ca albastru nu e culoarea mea.
asadar, dupa ce m-am dat jos din pat pentru simplul motiv ca oasele din dotare nu-l mai suportau, si dupa ce m-am spalat pe dinti pentru ca singura nu ma mai suportam, dupa ce mi-am irosit energia pe jumate de zi cu intrebari prostesti, am inceput sa vad si raspunsurile:
- pai merg la serviciu in primul rand pentru ca-l am (mai ales pe perioada de criza economica asta e un mega-motiv), in al doilea rand pentru ca in proportie de 90% imi place ce fac, si mai ales, pentru ca astia ma platesc ca sa vin la seriviciu :)
- spun ca fac bine pentru ca 1 - corespunde in cea mai mare parte cu realitatea (de fapt fac chiar grozav, fabulos, mirific, da' ma rezum sa spun ca fac bine), 2 - chiar daca nu fac chiar bine cand sunt intrebata, un raspuns optimist deja ma ajuta sa fiu mai bine si in plus, nimanui nu-i plac fetele posomorate;
- fac conversatie pentru ca majoritatea oamenilor cu care intru in contact ma imbogatesc sufleteste. sunt oameni care au darul sa ma binedispuna, sau sa imi aduca un plus de intelepciune, sa ma induioseze, sa ma uimeasca, sa ma contrarieze. conversatia e singura cale de acces , asa ca merita un pic de efort de desclestare a dintilor. daca mai adaug si un zambet, e perfect;
- pai nu sunt Maica Tereza dar am un suflet imens, nu sunt geniala da' reusesc sa gandesc coerent, sunt suficienti barbati care ma considera atragatoare (pana la urma e un criteriu, noi femeile suntem prea exigente fata de noi insene), am ceva mai putin de 100 de kile, nu ma cheama Hilton da' am tot ce-mi trebuie ca sa nu duc grija zilei de maine;
- port ochelari pentru ca sunt mioapa (dohhhh) si tre' sa vad pe unde merg;
- poate sa intre salariul in fiecare zi, tot mana larga raman si tot fara bani as fi mereu; in plus, nimic nu e mai frumos decat sa faci un cadou unei persoane dragi, asa ca salariul de doua ori pe luna e mai mult decat binevenit;
- nu-i martie pentru ca e februarie (dohh din nou);
- teza nu se scrie singura pentru ca vrea sa-mi dea ocazia sa-mi demonstrez capacitatile si sa contrazic intrebarile cretine de mai sus ca necaracteristice (cine sa ma mai laude, daca eu nu?);
- aia cu ciocolata e unul din marile mistere ale lumii si deocamdata n-am raspuns :P
- traiesc in Romania pentru ca aici m-am nascut si aici am ales sa raman. cel putin am privilegiul sa aleg, puteam (si inca mai pot) sa emigrez daca vreau musai. insa sunt norocoasa ca nu m-am nascut in Yemen, de exemplu, sa fiu nevoita sa port abaye si sa fiu maritata cu un bosorog betiv de la 10 ani, sa nu am acces nici la educatie si nici o posibilitate de scapare. prin comparatie, Romania pare raiul pe pamant :)
- surorile tot in Bucuresti raman. dar am norocul sa am doua surori fantastice, care mi-s dragi de mor, care ma inteleg indiferent ce fac si cu care pot sa vorbesc de doua ori pe an si tot aproape le simt.

Eiiiiii, altfel se vad lucrurile dupa ce dai si raspunsuri la intrebari. iar raspunsurile tot de la mine trebuie sa vina. am simtit nevoia sa le pun pe hartie ca sa ajung la ele in alte zile noroase, pentru ca e clar ca n-o sa le tin minte tot timpul.

Asadar: la vie est rose! ce sont seulement les nuances qui diffèrent d’une jour à l’autre :)

call me imoral

Recent am avut o discutie cu un prieten, apropiat sufleteste dar indepartat ideatic, pe tema moralitatii. Ce este moral si ce nu? Si cine stabileste daca am incalcat vreo regula morala fata de societate sau fata de noi insine?

Personal, nu cred in ideea de moralitate general valabila, acceptabila si aplicabila la nivel social. Dusa la nivel colectiv, ideea devine fie prea abstracta pentru a putea fi luata in considerare ca regula de conduita in actiunile zilnice, fie se pierde in maruntisuri pudiponde. Moralitatea nu poate fi decat subiectiva. Fiecare isi stabileste propriile criterii care ii definesc actiunile sau gandirea ca morale sau imorale. Insa, acceptand aplicabilitatea individuala a termenului, nu cred ca se mai poate vorbi de moralitate, in sens general.

In ceea ce ma priveste, consider ca ma situez in limitele moralului atat timp cat prin ceea ce fac sau spun nu provoc in mod constient suferinta celor din jur. Pentru mine moralitatea este echivalenta cu bunavointa, si nu are legatura cu pudoarea sau cu tiparele impuse de societate. Actiunile considerate de societatea atot-hotaratoare scandaloase, care socheaza opinia publica prin dezinhibare, revolta, teribilism sau stridenta, pot fi catalogate ca indecente sau ridicole in cel mai bun caz, insa atat timp cat nu provoaca un rau intentionat unui singur exponent al acestei societati, nu pot fi considerate imorale. (Pudoarea ofensata nu poate fi considerata o suferinta, atingerea demnitatii in shimb este una cat se poate de serioasa). 

Subliniez aspectul intentional al suferintei provocate. Se poate intampla ca actiunile mele sa provoace un rau oarecare unei persoane, fara ca eu sa vizez persoana respectiva in actiunea mea, insa prin asta nu pot fi acuzata de imoralitate, cel mult de neglijenta.

Extrapoland, actiunile care duc la propria-mi suferinta sunt profund imorale, iar negarea libertatii, taierea aripilor este raul cel mai adanc pe care singura mi-l pot provoca. A actiona in functie de opinia publica, a ma supune legilor morale stabilite de cei de langa tine, nu din convingere ci din prejudecata, inseamna o noua auto-limitare, ceea ce este nu numai inutil, ci si nesanatos si reprobabil.

Revenind asupra unei idei din comentariile la postul anterior, consider ca suntem absolut liberi, si in orice moment putem actiona dupa propriul plac, acceptand absurditatea situatiei. Insa, in acelasi timp, libertatea inseamna responsabilitate. Suntem constienti de consecintele propriilor actiuni si suntem produsul actiunilor trecute. Ca urmare, libertatea pe care ne-o luam la fiecare alegere facuta presupune acceptarea voluntara si constienta a anumitor limite care vin odata cu alegerea. Orizontul de actiune se restrange in functie de limitele alese.

Constiinta propriei libertati ma face datoare fata de mine insami sa incerc sa pastrez orizontul cat mai larg posibil. Aducand noi limite fara fundamentare reala, pacatuiesc fata de sufletul meu liber (includ aici pe langa ideea de moralitate si religia, superstitia, prejudecata, lipsa auto-aprecierii care duce la nevoia exagerata de integrare sociala, principialitatea gratuita si exclud limitele fiziologice). Prin urmare, nu pot decat sa resping legile morale impuse de societate ca superflue.  

pledoarie pentru nonconformism

In general, ma consider o persoana toleranta, binevoitoare chiar. Desi nu ma pot lauda cu o experienta de viata bogata, sau cu o cunoastere temeinica a psihicului uman, in timp am invatat ca oamenii, si actiunile lor, nu trebuie judecati sub impulsul primei impresii. Cand analizam pe cei de langa, nu exista alb si negru ci doar multiple nuante de gri (si uneori, in cazurile privilegiate, culori), iar fundamentele unor actiuni aparent banale sau nejustificate se pot dovedi de o profunzime surprinzatoare. In plus, imi place sa cred ca oamenii sunt fundamental buni, iar de multe ori circumstantele, lipsa de comunicare si inertia pot conduce la actiuni necaracteristice.

Inclinatia excesiva spre o intelegere binevoitoare a celui de langa are totusi anumite dezavantaje. De multe ori ma surprind cautand intelesuri si profunzimi ascunse in gesturile sau vorbele unor semeni de o platitudine perfecta, platitudine ascunsa uneori sub o exprimare pretioasa sau sub un aer de mister asumat. Realizez inciudata ca am investit timp pretios si sentimente disproportionate in relatii cu indivizi care nu manifesta nici macar disponibilitatea de a intelege in nuante.

Ceea ce nu pot sa inteleg si sa accept nici in ruptul capului este meschinaria. Mai degraba pot sa inteleg prostia crasa, in toate formele ei, decat ingustimea de care dau dovada de multe ori oamenii inteligenti. Vad oameni cu un nivel superior de inteligenta care isi impun limite stupide gandirii sau sentimentelor, sub pretextul unor principii sau orgolii absurde. Vad oameni care insista cu incapatanare in stabilirea unor unitati de masura a sentimentelor, in scopul bine precizat de a nu depasi limita acceptata de masa de indivizi marunti din ceea ce numim societate. Oameni pentru care frica de ridicol merge pana acolo incat isi fac un merit din strictetea cu care si-au calculat, masurat si administrat portia zilnica de sentimente caldute - suficient pentru a-si incalzi ego-ul, dar in nici un caz nu intr-atat incat sa le pericliteze pretioasa imagine de fiinta rationala, bine ancorata in realitate.

Ideile neobisnuite, iesite din tipare sunt inlaturate rapid si vehement. Sentimentele exaltate sunt analizate cu condescendenta, cu mila uneori, preferabil de la distanta in eventualitatea in care s-ar putea dovedi contagioase.

Pfiuuuu, daca nu v-as detesta condescendenta, v-as plange de mila, dragii mei semeni calculati. Pentru ca nu o sa ajungeti niciodata sa cunoasteti uitarea de sine, nu o sa stiti cum e sa traiesti pana la propria pierzanie, cum toate valorile materiale sau morale devin nule in favoarea unei nopti de betie sau de iubire. Daca ati sti toate astea, nu ati mai fi asa grabiti sa stabiliti reguli de conduita.

(auto)iluzionare

sau realitate? realizez din ce in ce mai mult ca notiunea de obiectivism este una falsa. bineinteles ca exista o realitate exterioara propriei persoane si reprezentari, nu fac referire aici la idealismul schopenhauerian, viata nu este doar vis, este si cat se poate de reala. insa aceasta realitate ne scapa inca de la primele incercari de surprindere si intelegere. nu mai vorbesc de incercarile ulterioare de redare a unor informatii pe baza observatiilor facute. 

neavand alt mijloc de cunoastere decat propria perceptie, neavand alta modalitate de masurare decat propria judecata, totul devine subiectiv, relativ. in aceste conditii sunt indreptatita sa pun sub semnul intrebarii propria fericire, gasesc absolut normal ca ideile de bun si frumos de care astazi ma agat cu toata forta sa se dovedeasca maine futile, iar inconsecventa de care dau dovada mi se pare singura atitudine posibila.

singura idee in care ma dovedesc consecventa este cea privind propria-mi realitate. Stiu ca sunt reala, adevarata. mai reala decat multe din persoanele pe care le vad din jur (fie-mi iertata lipsa de modestie), iar constiinta acestei realitati a venit odata cu cea a libertatii. descoperirea libertatii absolute de care dispun a fost descoperirea vietii mele, si de atunci sunt intr-o cautare neintrerupta pe un drum cu sens unic. 

libertatea implica posibilitatea de a dispune la discretie de propria persoana, inseamna o nemarginire a gandului si oportunitatea de a-mi forma propria realitate. imi permit sa experimentez emotii diverse si contradictorii, pot sa imi aduc gandirea spre o singura idee, pe care sa o imbratisez cu toata convingerea, pentru ca sa o abandonez maine. pot sa imi canalizez toate sentimentele spre o singura cauza, pierduta din start, doar de dragul simtirii (intotdeauna am iubit iubirea in sine, poate tocmai pentru caracterul absolut pe care i-l atribui). 

pentru mine, libertatea inseamna sa ma las in voia pornirilor autodistructive pentru a lasa loc constructiilor viitoare. inseamna lasarea in urma a unui loc de observatie caldut si indelung pregatit, pentru tatonarea unuia nou, in coltul opus. inseamna nu depasirea, cat anularea tuturor limitelor. in gandire si sentimente limitele sunt inexistente. pasii pe drumul meu mi-i duc cu convingere si pasiune, cu voluptate chiar, iar intensitatea cu care imi traiesc cautarile imi dau masura propriei realitati.

stiind toate lucrurile astea, pot decide ca sunt un om fericit (Kirilov al lui Dostoievski spunea ca omul este nefericit numai pentru ca nu stie ca este fericit. imediat cum relizeaza, in secunda imediat urmatoare, devine fericit iar totul este bine). 

daca nu ma consider fericita, inseamna ca de fapt nu vreau sa fiu, ca starea de fericire nu e cea care ma multumeste, si ca am nevoie de clipele mizerabile la fel de mult ca si de cele extatice.  de fapt, traiesc cu aceeasi voluptate caderile, momentele in care sunt jalnica (imi place chiar sa imi plang de mila uneori), precum si cele in care ma surprind zambind de una singura pentru ca nu mai pot tine atata fericire pentru mine. 

nu pot sa caut nici fericirea, nici suferinta absoluta. pentru mine, renuntarea la una din cele doua inseamna renuntarea la viata traita (poate de aceea Kirilov a ales sa se sinucida).  nu incerc sa vad capatul drumului, imi opresc privirea cat mai mult posibil la fiecare pas.